Prea mult

și totuși deloc…

    Mintea mea nu va mai fi sătulă vreodată. Chiar dacă plec sau rămân, mimez normalitatea lor, nimic nu mă surprinde. Mi-e dor de fascinație, de subjugare, nebunia jocului în care să-mi  pierd cugetul și simțurile amestecate să atingă o culme frântă, să fumege în neștire….să fiu într-un fel. Orice străin de care m-am agățat a rămas în urmă ca o trădare fățișă  a unei neîntregiri usturătoare, umblată pe drumuri, prin toate bălțile. Toți bărbații cu care am vorbit au pălit în fața a ceea ce exista deja în mintea mea, acel El dezbinat dintr-o minte care a încercat să fie băiat doar pentru a-și câștiga un tată și a umplut golul unui El adevărat până pe la 20 de ani. Eu i-am construit pe oamenii din jurul meu, cu tot cu carne și sânge, într-un mod care i-a înghesuit în mine maniac, ireversibil. Acum, când încerc să ajung la mine și tot îi zmulg, simt că voi rămâne în curând fără carne și oasele mi se vor legăna în gol, uscate, năuce. Dar de va fi să mă ucid vreau să ajung la eu, cea adevărată, fără toate numele, durerile și poveștile lor. E precum o nebunie în calvarul ei de vedenii țipătoare în care craniul ți-e sfărâmat de voci perfide, grăbite ale propriilor amintiri, înmuiate în sânge, scuipate în flacoane îndestulătoare. E precum tu  știi că toată lumea ar muri în următoarea clipă, iar tu vei trăi damnat rolului unui Deus de prisos, a cărui menire e să contabilizeze morții, să le sorteze măruntaiele după rang și să îi treacă pe o foaie. Simple linii ce să te ajute la urmă să raportezi câți sunt…și numărul acela impunător ți-e rod al trăiniciei de idee ce nu a pierit oricum. O idee dusă prin rugăciuni, ca un coșciug îmbrăcat în sărbătoare, plimbat cu tot cu mort, prin soare, să vadă femeile cu pruncii în brațe cât de scurt e drumul de la pieptul lor îndestulător, până în Pământul galben, oprit să crească. Căci dacă ar crește ar ajunge la Cer și s-ar amesteca într-un fel care l-ar ucide și pe Deus. Ar ucide și Îngeri și Sfinții și Demonii, pe nesimțite. 

E precum simți că deși totul ți-e în palme, nu ai de fapt nimic. Sunt acel ceva(parcă om, parcă nimic)sărac cu desâvârșire. Parcă nici nu mai sufăr…

Image

Celălalt C…

Celălat C. avea 29 de ani. Am vorbit câteva minuțele stabilind să ne vedem în centru. M-am îmbrăcat la fel de repede, alegând rochia neagră din poza ce-i plăcuse(de la ea plecase și G. bănuiesc). Nu mă impresiona în vreun fel, deși îmi ținea mâna în timp ce conducea, sărutând-o din când în când, părea respectuos și mă asculta. Mă îmbrățișa puternic, în timp ce încercam să-mi țin pieptul cât mai departe. Apoi s-a apropiat să mă sărute…era al doilea bărbat pe care îl sărutam în viața mea, primul meu păcat răscolind o Iubire în care crezusem atât de mult. O Iubire căreia i-am jertfit și sufletul și inima, în încercarea zadarnică de a fi deajuns. Nu am fost. Îl priveam buimacă pe omul de lângă mine care mă săruta….simțeam o respirație caldă, perfidă și nimic în pieptul meu. A continuat o vreme în timp ce i-am mângâiat obrajii și creștetul. Calmul nu a durat însă prea mult. Și-a strecurat mâinile pe picioare, apoi pe sâni sărutându-i. Pielea-mi mai albă ca niciodată se pierdea în ochii lui, în lumina felinarelor îndepărtate din parc. Când am ajuns acasă am plâns pentru că-mi trădasem Dumnezeu și pierdusem acel vis frumos, pierdusem iluzia atât de vie că nu sunt doar un om și că am atât de mult. Am vorbit și a doua zi….în care mi-a spus cât de mult îi place vocea mea și cum gândesc, dar că nu e foarte sigur de imaginația mea. Nici nu știa săracul cu cine vorbește. Mii de vise răzlețe gemeau printre rânduri, în timp ce C. reușea să scrie că mă vrea. Râdeam. Ne-am întâlnit a doua seară, tot în mașină. L-am mușcat până i-am învinețit tot gâtul încât să îi fie rușine cu acele semne, l-am sărutat eu de această dată, atingându-l cu o precizie maniacă.  Când am plecat lăsându-l pe jumătate dezbrăcat, gemând, încercând să se stâpânească cumva, fără vreun cuvânt mă simțeam ca și cum l-aș fi ucis, i-aș fi desfăcut pieptul și sângele mi-ar și țâșnit pe față. Am mers jumătate de oră prin frig, simțindu-l pe picioare, în minte, suflet. Îmi era scârbă de mine, scârbă de ora târzie și privirile bărbaților cu care mă întâlneam pe stradă. Au trecut câteva săptămâni de atunci. Acum mă dezmorțesc și mă doare. Mă doare mai mult decât dacă aș fi murit fără să fi trăit Iubirea vreodată. Nimic nu mai e sigur în pieptul ce știa să se apere de mizerie. Când am alunecat atât de mult? Viața aceasta nenorocită e la fel acum…pierdută pe marginea șanțului, fără putință de a mai suporta drumul, plăcându-i parcă să zacă în mâl. O viață ce a încetat să fie vie sau măcar să strige din când în când. Și nimeni nu înțelege când vrei să mori, să taci sau să fii așa cum poți. Pare un vis urât din care trebuie să mă trezesc și Copilul suav să revină. Acel copil de 16 ani, căci atunci am greșit prima dată, când am vrut să mor. Mi-e dor de Capătul Lumii, de vremurile acelea când totul era curat și sigur, când Cineva părea să înțeleagă ce sunt, când exista un piept îndestulător pentru toată ființa mea. Mi-e dor de calmul acela feciorelnic al gesturilor împărtășite și îndepărtarea de Copilăria când nu putusem opri lovituri, strigăte. Nu am curmat niciun rău întâlnit. Nu am înțeles și nici nu am cuprins pașii, iar când a trebuit să schimb un curs greșit nu a fost nimeni acolo, nici măcar eu…

În ea…

Când îi dezmierd părul cu tot cu vântul ce îl păstrează în buclele mari, parcă zmulse din coastele mării îi pot simți pleoapele zbătându-se precum niște aripi colosale. Nu mă îndoiesc atunci că ea poate zbura precum un vis în toiul dimineții, uitându-și hainele prin toată casa, ieșind în rouă, lăsând urme firave pe pervaz. Când ne vorbim tăcând precum doi nenorociți privirea îmi alunecă pe trupul ei obosit, frânt cu atâtea urme încât mă dor ochii și-aș alege să mor îndată, doar să nu-i mai știu rănile rămase doldora în ea. Cum să o cert că a adunat tot ce a găsit pe Pământ? Sau cum i-aș putea spune că mi-e dor de ea, atât de dor încât i-aș mânca sufletul dintr-o dată, doar să mă satur? Ea tace în continuare și zâmbește…

255cea58bfadcd03d34d891664c8-460x380

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Când zâmbește îmi lasă impresia că fuge în căușul palmelor mele și acolo devine o culoare plină de pete, intrându-mi în pori, zmulgându-mi mintea. Îi simt pieptul micuț răsturnat pe o parte a degetului meu mic, aproape de unghii, chemându-mi buzele pentru inima ce pare să se oprească atât de ușor. Apoi crește dintr-o dată și am în brațe o Femeie ușoară ce-mi răpune privirea cu pielea albă, descoperită, sânii tari și coapsele zvelte. Atunci devine om…

Când e om nu mai tace și nici nu zâmbește, alege să mă sărute până îmi zdruncină tot aerul din plămâni, și nici așa nu se oprește. Alege să-și lase buclele pe chipul și pieptul meu, lăsând focul din ea să cadă peste mine precum o ploaie grea, de bolovani. Nu îi pot cuprinde ființa în secundele ce trec în ea, printre gânduri moarte, altele născându-se, suspine, pocăință, curat. Secunde care dor și ea spune puține cuvinte, cum ar fi că vrea să fugim în Pământ. O privesc îngândurat și aștept Șuieră șoptit…

,,Ne-am tot iubit în Pământ până ne-am născut și am uitat. Vreau din nou….vreau să mor….”

Absența grăitoare a vieții

Capitolul 1- Frumusețe printre picuri

                 Vântul bătea dintr-o parte mângâindu-mi obrajii plini de lacrimi, strecurându-se hain în porii deschişi. Picioarele îmi era îngheţate, iar dresurile ude îmi dădeau o senzaţie de dezgust şi moleşeală amarnică încât drumul acesta de ţară părea şi mai greoi, cu bălţile dând din una în alta, îngrămădite parcă, cu gardurile într-o râlă precum nişte coaste bătrâne, rupte şi aruncate, cu ştreşinele încovoiate ce păreau un cimitir fără cruci de parcă anii şi poveştile ar fi răsărit din iarba pea vie, răsucindu-se sub ploaie. Îmi era dor…un dor cu durere de salonul cald al mătuşii şi ceaiul ei, rochia ce foşnea pe parchetul ceruit, ferestrele mari şi patul ce-mi sprijinea visele în fiecare seară. După moartea tatei…trecuseră doi ani, căci mama murise la naşterea mea, am stat pe unde am putut încecând să termin şcoala şi să nu renunţ la orele de pian. Cei 18 ani îi simţeam precum o revoltă doldora de sânge şi năpastă pentru trupul firav, gândurile ameţitoare şi chinul de a nu avea pe nimeni. Era o pedeapsă cruntă să-mi văd verişoarele încruntându-se când îmi vedeau rochiile vechi şi chipul livid, secătuit. Toate lumea credea că voi muri pentru că niciodată nu am devenit femeie, de fapt, se pregăteau ca familia să mi se sfârşeacă într-un cimitir impozant, şi asta era doar pentru că îl vedea toată lumea. Moartea era pentru un ei un banchet la care participa toată comunitatea, un banchet cu bani puţini, dar atât de răscolitor…suferinţa aceea şi lacrimile cucoanelor destule, discursurile lungi, negrul tăcut. O regie cu mult gust, planificată în cel mai mic detaliu, dusă precum o luptă tacită şi istovitoare.

Dar eu eram femeie….de câteva luni; mă trezisem într-o dimineaţă cu pieptul crăpat parcă, sec şi o fierbinţeală care îmi sfârteca mijlocul. Uneori mă străfulgera un soi de durere care îmi împânzea viscerele, apoi se transforma într-un şuier prelung de bine ca şi cum ceva rău se desprindea şi o forţă nevăzută curăţa cavernele. Picioarele îmi erau pline de sânge, rufăria…am zăcut acolo câteva ore cu pieptul tremurând, dezbrăcată, luând fiece bucăţică din mine, văzând că e altfel, dintr-o dată. Curburile erau mai pline, sânii, şoldurile căpătaseră un contur de fruct copt, iar clipa aceea grăitoare îmi spărgea pieptul. Se întâmplase lucrul acela grandios despre care nu ştiam mai nimic, să fii femeie. Cum nu puteam zace aşa la nesfârşit, am aruncat rufăria, m-am spălat şi am ieşit în ploaie. Ploua ca şi acum, răzleţ şi sigur umplând trotuarele de apă şi mâl. Aici, la ţară, căutam casa de pe Agriviţei, numărul 8 unde aveam să stau câteva luni. ,,Vizitam” un unchi îndepărtat sperând că voi putea să mă întorc cândva acolo unde crescusem şi voi reuşi să-i învăţ pe copii să se piardă în acordul sublim al clapelor….

              Treceam în grabă strada poleită cu aurul lui Arghezi în timp ce vechii mei bocanci înveliţi în untura de gâscă (sfatul bunicului) rezistau vremii năuce! Eram student în anul II şi viaţa mi se părea atât de goală, sau atât de plină încât de cele mai multe ori nu îi vedeam rostul, cel puţin nu al nostru, al oamenilor. O mână de carne borhotită, puţind, ce mămâncă alte hălci de carne. O anomalie. De aceea, de la 17 ani, am hotărât să devin vegetarian. Am slabit 15 kilograme şi de abia mă mişcam, oasele feţei îmi deveniseră niste stânci ce îmi afundau ochii în fundul capului, ochi goi, fără de lumină, de întuneric, ochi ce nu zâmbiseră niciodată. Mama, încă de mic a crezut că o să mă sting din picioare, ca o să leşin şi apoi o să îmi petrec ultimele suflări în inconştienţă. Vă puteţi gândi cât de bine şi cât de rău poate fi să nu poţi realiza ultimele tale clipe aici? Să pleci şi să nu ştii.. ar fi atât de uşor, atât de simplu, mai ales în cazul în care eşti îndurerat sau vinovat, în cazul în care îţi doreşti cu adevărat să mori. Dar dacă ai copii? Dacă ai o soţie frumoasă sau o mulţime de prieteni, şi moartea să fie atât de nenorocită încăt să nu te lase să le cunoşti lacrimile ce se varsă pentru tine, să nu auzi durerea lor ce capata formă, care să îţi fie culmea, alinarea de dinainte. Să nu le poţi spune un “Adio..” .

          E ciudat cât de parşivi suntem în faţa morţii, dacă am putea prelungi acea clipă pentru un an am face asta doar pentru a vedea cum cei dragi ne plang.. Un alt lucru pentru care viaţa mi se parea o pierdere de vreme! De ce nu primim moartea încă de la bun început, nu am mai cunoaşte nimic, nu am mai pătimi, nu am mai fi îngropaţi şi nu am mai învia.. Niciodată!
Eram student la medicină (o altă ironie a sorţii). Pentru început nu am putut face decât disecţii pe broaşte micuţe, murdare, altele frumuşele în felul lor, iar altele râioase, atât de urâte încât profesorul Anton ne testa stomacul (cum spunea dumnealui), luandu-le şi zdrobindu-le capetele în faţa noastră în timpul testelor, cine vomita, pica!
Dar acum încă îmi mişc picioarele ude către cămăruţa caldă în care ştiam sigur că gazda mea a făcut un foc mare în godinul de tablă pe care l-am cumpărat eu de la un ţigan ştirb şi care îmi ceru 100 de şilingi pe el, o sumă uriaşa, ca până la urmă să negociem până la suma de 30, ceea ce m-a făcut să mă simt un adevărat comerciant, un bişniţar cârpaci! Gazda mea, Tanti Noria, avea 50 de ani, o femeie mare, nu grasă ci cu trăsături bărbăteşti, atunci când nu era în preajmă o numeam, olandeza. Mereu, femeile de acolo mi le-am imaginat fiind voinice..

Nu avusesem pe nimeni niciodată, doar părinţii, broaştele de la cursuri şi o cruce din cimitirul de la marginea satului în care crescusem. Era de lemn, un lemn tânăr, firav, ce părea să fi prins viaţă. Era mormântul lui Mihai, fratele meu geamăn.. se născuse mort! De ce? De ce eu, nenorocitul, am trăit? De ce eu urâţenia Pământului, de ce tocmai eu? Poate ar fi fost un copil minunat.. Aş fi lăsat toate vieţile de pe pământ în mâinile morţii, doar să fi mers eu în locul lui.. Are un nume atât de frumos, Mihai.. iar eu.. eu sunt Luci..an! Oare nu cumva sunt..
- Hei! neghiobilor şi nenorociţilor, v-a dat cel de sus maşini.
O maşină se aruncă parcă cu burta înainte în balta împuţită de lângă trotuarul găurit pe care îmi lăsam paşii stropind-mă din cap până în picioare. Printre înjurăturile greoaie ce îmi spurcau gura privirea îmi zări în dosul geamului micuţ, o claie de păr şi o mutrişoară drăguţă. Cine o fi cu maşina în orăşelul nostru? Cine o fi..

Text scris alături de Condamnat la prietenie, rol masculin!