Scâncet 6

Fragment Absența grăitoare a vieții

-Știi care e partea cea mai frumoasă a Iubirii?

-Care?

-Că te transformă în Lumină și când mergi prin Întuneric poți vedea!

-Dar cea în a fi singur?

-Nu cred să existe una.

-Există. Înveți să iubești cât pentru doi oameni!

mititica

Scâncet 5

Fragment Absența grăitoare a vieții

Căutam unul în celălalt acel loc în care să nu mai conteze nimic. Un loc în care ceea ce mai rămăsese din noi să se țină în brațe strâns și să nu-și dea drumul, în care Cerul să fie atât de lăsat în jos încât să ni se prindă în păr. Un loc în care mintea putea doar să alerge după zâmbet, iar viața să fie un spectacol la care mergeam eleganți precum cei mai bogați oameni. La brațul meu Andreea era ancora ce-mi ținea tot fierul în frâu și-mi strunea pașii punându-mă să simt fiecare clipă.

  Viața devenise mai puțin decât o reprezentație. Se desfășura în continuare cu surzii, orbii și ologii ei absentă de viețile ce se jertfeau în măruntaiele scârboase. Mirosea îngrozitor când intrai ,căci te izbeai de piețe ticsite de mizerie; aici se spălau hainele murdare de mucegai și sufletele pătate. Și noi ne spălasem unul pe celălalt râzând, lăsând pete negre uneori, căci ne plăcea teribil cum ne stă. Când mi-a spălat Andreea sufletul l-a zgrâriat și l-a mușcat, ca mai apoi să plângă peste el, să râdă și să-l legene. Se transformase într-un val care se izbea de mine și mă otrăvea până uitam cine sunt. Așa, în marea ființei ei sfidam nisipul, întinderea apei și trecerea vremii. Puteam să stau tihnit în brațele ei și să o strâng de mână, să-i sărut fruntea și părul…să-l mușc cu dinții…să simt că sângele ei e acum al meu. Iar eu nu-mi doream nimic altceva. Nu putea să fie decât fericire starea aceasta de mulțumire, când nu îți mai trebuie nimic. Nici mai mare sau grandios, mai intens sau mai frumos. Străbăteam cu ea uscatul precum doi bătrâni odată nenorociți astăzi pocăiți, povestind cu gurile pline de zâmbete despre o lume pe care o părăsisem pentru todeauna. Lumea lor a tuturor. Nu ne mințeam. Nu ne prefăceam îndrăgostiți, căci înnebunisem unul după celălat.

,,O să le spun tuturor să-și lase sculele unde vor atunci când vorbesc despre dragoste, să le țină dracului departe de asta” îmi spunea Andreea înciudată amintindu-și de vecinul care după ce tatăl ei pleca la muncă venea și-i ,,regula” mama în camera alăturată. Ea își acoperea urechile cu palmele, tot degeaba. Gemetele monstruoase ale mamei se auzeau necontenit, obsesiv, murdar și grotesc. Îl ,,omenea” pe vecinul chelios mai apoi cu băutură și gustări luându-o pe Andreea în brațe, sărutându-i obrajii. Deși era doar o copilă înțelegea că acele buze erau pătate și se îndepărta de mama ei, iar și iar. De câte ori vecinul le trecea pragul pentru ea propria mamă putrezea mergând, pregătindu-i mâncarea pentru școală, dojenind-o pentru firea capricioasă. Într-o zi nu s-a putut abține și a păcălit-o pe mamă că pleacă la joacă, pentru ca mai apoi să se furișeze și să privească la cei doi…

,,El transpirase ca un porc. Mama era în culmea extazului și fericirii. Își trase pe ea niște ciorapi de plasă și niște chiloți roșii. Își strânsese bretelele sutienului până i se curmase carnea, doar să-i ajungă țâțele în gât și să pară mari.  El îi băgase mâna între picioare și o atingea, sărutându-o, scoțându-și limba scârboasă, lingându-i gâtul. Avea colaci de grăsime după cap, burtă și o sculă mică și groasă. Vânătă, urâtă, scârboasă. Mama a luat-o în gură…iar mie îmi șiroiau lacrimile. Tremuram și îmi imaginam cum i-aș ucide așa să îi poată vedea tata. Am plecat în timp ce vecinul a început să o îndese pe mama între picioarele lui păroase…

Spre seară i-am povestit tatei, când mama pregătea ceva de mâncare. Nu m-a crezut, dar a început să o urmărească pe mama. Dar iubirea îi încețoșase mintea. Doi ani a mai durat idila mamei curve și a vecinului. Într-o zi i-a surprins, dar cu ce preț? S-a îmbolnăvit și niciodată nu a avut puterea să o părăsească. E un soi de legumă acum, căci din omul de odinioară nu a rămas decât o umbră. Și astăzi sunt împreună. Cum reușește să o țină de mână nu pricep.”

  Cu sila aceasta în suflet Andreea s-a îndrăgostit copilărește, apoi tot mai adânc până la frică. Așa a început să fugă atunci când totul era frumos și promisiunile curgeau necontenit. Când cel de lângă ea o iubea cu adevărat și se lega de ea, pleca fără niciun cuvânt. Suferea alienat, dar păstra amintirile frumoase. Știa și acum după aproape 12 ani cum primul băiat a ținut-o de mână când veneau de la școală și ei îi era frică să treacă din cauza unui câine. Băiatul avea mâini mari și era înalt. A strâns-o puternic lângă el lăsând-o să-i simtă mirosul altfel decât al ei, să îi admire spatele lat, pieptul și picioarele. Era amețită, visătoare și împlinită. Vreo trei ani s-a gândit doar la el, iar mintea  a început să clădească Iubirea. Un soi de umbra rătăcită, în ploaie, cu părul încâlcit așteptând un tren. A așteptat și ea același tren, zadarnic. Iubirea voia să meargă undeva nude nu exista încă linie, iar Andreea nu a putut decât să facă o linie în sufletul ei și să lase încărcătura grea să o străbată. Învățase să trăiască și să se bucure de oameni. Când întâlnea câte un bărbat se juca doar cu mintea lui, intra și ieșea. Îi plăcea teribil să tacă și să aștepte gesturile, să clădească un zid din piepturile amestecate ca mai apoi să se zmulgă și să vadă sânge șiroind.

În cazul meu…simțise ceva. Poate aceeași viață nenorocită. Sau poate nici asta. Inima mea devenise pentru ea singura lume în care voia să rătăcească. Îmi mărturisea că eram singurul căruia i-ar fi iertat orice și l-ar fi aștept mereu…acolo unde încă nu era linie. Să zacem prăbușiți în gunoaie, buruieni și ruine. Sau poate că era doar cenușă. Ne amestecasem pentru a merge mai departe, iar drumul nostru a durat ani buni până când Andreea a plecat în Irak să îngrijească răniții. Mi-a scris adesea spunându-mi că deși îi e dor nu vrea să mai vadă. O înțelegeam…atât de bine.

,,Uneori mă trezesc noaptea într-o baltă de gânduri. Neliniștea îmi mușcă trupul și mă lasă să capăt pungi de puroi uriașe care îmi atacă inima. Aici, mor oameni în fiecare zi. Oameni cărora le sunt zburate capetele, piepturile, inimile. Nu trăiește nimeni de fapt. Nu cred că au timp să se gândească la sufletele lor când stau în mâl, gândindu-se dacă chiar astăzi vor muri. Cu toate acestea unii soldați abuzează de asistente. A încercat unul și cu mine. Aveam o seringă în buzunar și am înfipt acul în bărbăția de care era atât de mândru, iar și iar….până l-am umplut de sânge și a început să urle. A sunat alarma. Nu mai știu nimic de el. Singurul prieten e Tomi, băiatul cu cinci ani mai mic decât mine, blond și îndrăgostit. Fata la care visează prin rafalele de gloanțe e o copilă cu ochii mari și verzi, un păr aproape alb și nu blond și un zâmbet uriaș care parcă doare. În brațe ține un  bebeștin ce pare scăldat în lumină. E singura poză din hârtie ce o are Tomi și o boțește mereu în pumnii strânși când se roagă să-l țină Dumnezeu în viață și să se întoarcă acasă. Luptă pentru o lume mai bună, deși tot el adaugă mâhnit că o lume nu poate fi mai bună dacă pentru asta trebuie să-i ucizi pe cei de lângă tine. Luptă ca și cum ar vrea să scape de ceva.  Eu nu lupt pentru nimic. Eu doar spăl sângele de pe răni, fac operații atunci când se mai poate face ceva și ascult răniții ce pot vorbi. Toți vor să se întoarcă acasă. Numai eu vreau să rămân și să nu mai plec niciodată. “

Dar anii lângă Andreea au fost plini…plini de o Iubire ce nu trece și nici nu-și găsește leac.

Scâncet 4

 Fragment- Absența grăitoare a vieții

  Uneori m-am așezat să sper. Nu se zice că speranța moare ultima? Și dacă totuși speranța asta nenorocită mă va face să-mi pierd mințile? Dacă tocmai ea mă va face să mă îndepărtez de pașii reali spre reușita a cărei gând îmi consumă ființa? Într-o zi nu am putut îndura speranța și am renunțat la ea. Fiecare ,,sper” s-a transformat într-o acțiune concretă, deși speranța ține mai mult de vise decât de viața noastră fizică. Dacă ți-ar fi foame, de exemplu, nu ai spera să-ți  nu îți mai fie, ci ai căuta să mănânci. De ce nu am face asta și cu visele? De ce nu căutăm să le împlinim?

  Într-o vreme când eram student am ieșit cu o domnișoară de la medicină, cu un an mai mare, Andreea. Ne întâlnisem întâmplător într-o seară târziu de tot pe trecerea de pietoni. M-a întrebat dacă nu am un foc, deși dacă ar fi fost ziua sigur ar fi ales pe altcineva. Neavând nicio opțiune pe strada goală mi-a făcut un semn din ochi și buze, ținând țigara între degete, uitându-se înmărmurită la brațul meu. Îmi tatuasem deasupra cotului(acolo mă sărutase prima dată) numele Mariei în elfă atât de iscusit încât părea un simbol încâlcit și misterios. Fata îndrăzneață l-a atins și a zâmbit.

-Cum o cheamă?

-Poftim?

-Se cunoaște de la o poștă. Ești un alt prost care s-a îndrăgostit, a părăsit-o, iar acum are aere de martir care suferă din dragoste!

Mi se pusese un nod în gât și-mi venea să o strâng de gât până când și-ar fi înghițit cuvintele, dar avea dreptate.

-Maria…

-Îhmmm..Andreea, încântată. Unde stai?

-Contează?

-Da. Urma să mă inviți la tine, dar am zis să nu te deranjezi tu.

-Nu voiam să fac asta, am bâiguit eu în timp ce ea a început să mă sărute și să-mi muște buzele. Avea un gust dulce și sigur care amețea și încălzea. S-a oprit ușor pe buzele mele, apoi grăbită mi-a umplut gura cu aerul ei în care se simțea fumul de țigară. Miasma aceasta îmi displăcea. S-a retras și a scuipat. Am privit-o năuc.

-Ce faci?

-Scuze, mi-a venit. Nu e nimic, stai liniștit, nu mi-a displăcut. Săruți ca un puștan. Încotro o luăm?

I-am arătat stația, iar ea m-a luat de mână ca o amantă supusă, trecându-și mâna prin părul meu, aranjându-mi geaca, privindu-mi ochii. Simțeam că iau foc, căci o simțeam mult mai matură decât mine, iar eu eram doar un puști amărât. Se năștea în mine dorința de a fi controlat și folosit, abuzat chiar. Mă simțeam atras de ea, de sufletul sau mintea ei, căci nu mă uitasem deloc la trupul ei. Mai târziu, descoperind-o, mi-a plăcut să zac pe coapsele ei și să o admir ca pe ceva ce știam de altundeva.  O nebunie ce o mai gustasem. Setea de carne. De carne plină de sângele unui suflet ce se ascunde pentru a se năpusti într-o zi în al tău și a-l răpune. Mintea mi-a fost străfulgerată de un gând acru. Oare în Iubirea aceasta a noastră în care ne promitem atâtea, ne dăm sufletele și ne sfâșiem trupurile ce forță ne sprijină când rămânem singuri? Ce îi spunem femeii căreia i-am gustat pieptul când plecăm? Dar bărbatului căruia i-am mângâiat spatele și l-am îmbrățișat cu picioarele? Ce îi spunem sufletului de lângă noi care ne-a dat totul și a rămas gol, căci noi am fost prea flămânzi?

-De ce ai scuipat?

-Ca să văd ce faci? Fac asta cu toții bărbați, după ce îi sărut sau o fac ei, scuip. Unii fug de mine, alții mă înjură sau rămân. Până la urmă toți fug, căci îi alerg eu.

-Sună promițător. Ești un soi de femeie căreia îi place să fie disprețuită.

-Exact. Ai voie cu femei acasă?

-De ce întrebi asta?

,,Sigur încă mai stai cu mămica, de asta” mi-a spus în timp ce s-a întors spre mine și m-a privit iscoditor. Am strâns-o cu brațele de mijloc și am sărutat-o apăsat, urcând pe sâni, coborând pe coapse. Gura mea s-a oprit pe gâtul ei lung și alb strălucind sub felinarul din dreapta noastră. Durerea a făcut să geamă o clipă și să tremure. Ochii îi scânteiau, iar buzele puțin crăpate se mângâiau una pe cealaltă cerând și mai mult. A venit un autobuz și ne-am urcat. La acea oră târzie, era ultimul autobuz, eram singuri. Ne-am așezat în spate. Ea întinsă pe spate pe cele două scaune, eu deasupra. Ne-am sărutat vreo patru stații sub privirile șoferului înciudat. În nebunia creată am descheiat nasturele blugilor ei și am tras până când fermuarul a cedat. M-a împins cu bruschețe spunându-mi că trebuie să coborâm. Puteam să jur că-i plăcuse, că mai voia și că tremura. Sau poate mi se păruse.

-Ca să mi-o tragi trebuie să mă îmbăt, a îngânat Andreea căutând cu privirea un magazin. A găsit unul și s-a întors cu o sticlă de votcă cât toate zilele, în timp ce eu am așteptat-o afară de parcă aș fi fost un adolescent fricos. A început cu guri mici, repezite în urma cărora chipul schimonosit părea un crater în care cădeau lacrimi. Noi, băieții, între noi vorbeam așa, dar nu auzisem vreo fată care să fie atât de senină în legătură cu a face dragoste cu un necunoscut. Asta mă înfierbântase și mai mult.

-Cât de des faci asta, Andreea?

-Acum mă întrebi dacă sunt una de pe centură, nu-i așa? Părea să nu îți pese în autobuz…

-Nu, Andreea, te întreb pentru că o fac și eu. Într-un fel, mă rog. Voiam să te întreb de când încerci să reiubești?

-Nici nu îmi amintesc. Simt că nu o să mai scap niciodată. El și-a continuat viața, doar eu mă mai împiedic de amintirea ce sufletul meu o păstrează, încerc să-l regăsesc cumva, dar e imposibil. Ți-e dor de Maria, așa-i?

-Al dracului de tare. Niciodată nu mă voi mai îndrăgosti.

-Prostii, asta crezi acum. Nu te vei mai îndrăgosti la fel și nu vei mai iubi așa de disperat, dar o vei face. Mai devreme sau mai târziu vei accepta că ceva s-a rupt și nu mai poate fi legat. O să-ți fie dor toată viața și trebuie să fii pregătit pentru asta.

-Eu cred că în cele din urmă vom fi împreună.

-Ei aș, vis frumos. Pentru câteva zile, apoi totul se va destrăma. Doar veți strica ceea ce ați avut până acum. Ah…ce puternică e votca asta. Uneori, trebuie să știm când să plecăm, căci revenind nu vom putea lipi sufletul ce l-am spart. Oricât am încerca îi vor rămâne urme și, într-un final, va crăpa din nou.

-Ești cumva la litere?

-Nu, medicină. Ce legătură are? Lasă asta. Aici stai?

 I-am răspuns printr-o mișcare nesigură a capului, gândindu-mă la Aglaie care poate nu adormise așteptându-mă. Mai exista totuși o speranță, căci nu se zărea lumină la ferestre. Andreea, amețită se lovea de mobilă, mărâia ca o pisică rănită că o port prin întuneric și râdea. Nu a putut să urce scările, așa că am luat-o în brațe. Simțindu-i picioarele, pieptul atât de aproape de gura mea mă gândeam răzând înfundat dacă nu cumva ar trebui să ne ducem pe rând în brațe. Eu pe ea, căci era amețită, și ea pe mine, căci o voiam atât de mult încât nici picioarele nu le mai simțeam. Nebun și disperat. În camera mea, de fapt a fratelui meu, Lucian, Andreea s-a așezat pe pat și a început să râdă, apoi să plângă. Mi-a făcut semn să mă  apropii și a început să se joace cu cureaua mea.  Când am rămas pe jumătate dezbrăcat, a zâmbit acru, apoi parcă a râs..

-Ohoo, dar tu chiar ești încins rău!

-Nu ar trebui sau cum?

-Ba da, doar spuneam. Mai lasă-mă un pic și poți să începi.

-Desigur, e în ordine.

-Și eu care mă gândeam că o să înjuri.

-De ce naiba? Vino aici să te țin în brațe!

-Glumești?

-Ți se pare că aș fi vreun tip cu simțul umorului?

-Nu prea, ce-i drept… Bine, fie…. Cred că o să vomit…

-Baia e pe hol, merg cu tine dacă nu mai suporți.

-Îmi arăți încotro, nu vreau să vii cu mine…

-Ți-e rușine? Adică știu că ai scuipat după ce m-ai sărutat, dar nu cred că o să vomiți mai mult dacă stau cu tine.

Nici nu am apucat să termin, căci Andreea a sărit din brațele mele, acoperindu-și gura cu mâinile, bătând nervoasă din picioare. Am luat-o în brațe, lovindu-ne de ușă, apoi i-am ținut fruntea în căușul mâinii. Și-a clătit gura și a început să se dezbrace. Era frumoasă, iar trupul ei părea să alunece așa fără haine. Precum niște gânduri aruncate anapoda care acum alergau care încotro încercând să suspine. Repeziciunea mișcărilor, nu lipsite de trandețe, subliniau aerul ei de pisică rănită alintându-se în propria suferință. M-am așezat jos în timp ce apa rece o făcea să tresară și o trezea. Tremura sub plapumă în mâinile mele fierbinți încercând să-mi mulțumească. Îmi plăcea așa, deși uneori se întorcea și râzând îmi spunea- Dacă vrei neapărat să… și nu mai poți, se rezolvă. Îi mângâiam părul și o forțam să se întoarcă sărutându-i umărul stâng. Spatele ei puțin curbat spunea mult mai mult decât cuvintele și întrecea orice altă parte din carnea ei. Puteam să văd ceva mișcându-se în coastele acelea, demonic și îngrozitor de frumos. Ceva ce aș fi putut să apuc cu dinții și să strivesc. Nu ar fi țâșnit sângele în gura mea, ci poate ea întreagă. Poate că tot sufletul s-ar fi rupt în pragul buzelor mele arzând, chemându-o. Îi simțeam gustul sărat de mare, de trup rece când e cuprins de friguri, de neliniște, groază și renunțare. Puteam să jur în timp ce o țineam în brațe că aș putea să o ucid, iar ea nu mi-ar spune nimic. Poate doar să o rănesc mai tare, să o iubesc înainte, să îi mușc sufletul încât să simtă ceea ce promisiunile, Iubirea pe fugă și timpul nu îi dăduse. Ferestra  spre care privea arăta în acea noapte un Cer fără stele, atât de clar parcă, trecând de sticlă, intrând în pielea ei.  Mă simțeam gol lângă ea și liber. Ei nu trebuia să-i îndrug nimicuri și să-i promit Iubire. Niciunul dintre noi nu avea așa ceva, cel puțin nu acum. Eram doar doi oameni singuri care ne plângeam sorțile împreună. De fapt nu știu dacă neapărat le plângeam, ci mai mult zăceam cu gândurile împrăștiate între ecourile noastre încercând să regăsim ceva care să fie la fel. Dar toate acestea se duceau dracului în liniștea ce ne cuprindea pe amândoi. Ciopârțiți cum eram parcă nu mai rămăsese nimic de făcut. Înafară de o căutare febrilă în carnea ce mai îndura atingirile, căci sufletele erau răni în sânge ce mugeau.

Absența grăitoare a vieții(Capitolul 16)- Putem valsa cu tălpile sufletului, nu ale picioarelor

Când povestesc despre acele vremuri, ființa mi se cutremură, căci parcă prea multă moartea se strecurase în jurul meu. De parcă până atunci trăiam doar eu cu mine, fără să știu sau să simt că oamenii mai și mor. Atât de dureros. Ieri am avut parte de o surpriză, o scrisoare de la S. Am sfătuit-o cu puținii bani care îi avea să plece undeva singură, și să o știe doar ea. Să se bucure de locurile și oamenii întâlniți. Sub umbra cerdacului improvizat, lângă o țigară veșnică, mugind și ea a bătrânețe precum obiceiul i-am urmărit cu nesaț rândurile…

,,Drag prieten,

   Ce-mi faci? Sper că ești bine și vei avea răbdare să mă urmărești până la capăt. Încă nu te supăra pe mine. Nu azi. Mersul cu trenul a fost  o poveste, căci m-am pornit spre seară, când răcoarea stăpânea șinele fierbinți și moleșea zenitul. Câmpul s-a întins în fața mea neîndurător și nesfârșit făcându-mă să mă gândesc la măreția aceasta uluitoare viețuind. O viață clocotind plină, pe lângă care oamenii trec surzi, orbi, mai mult morți decât vii. Compartimentul a fost când gol, când plin. Într-un timp am rămas singură, într-un întuneric dulceag văzând cu greutate drumuri  pietruite și case imense, atât de încăpătoare parcă. Era ca și cum camerele lor ar fi putut fi tăiate în două, pentru o altă odaie și tot așa…în spatele pereților îmi imaginam o altă lume, veche. O lume în care femeile își îngrijeau rochiile lungi și se chinuiau în fața oglinzii să-și strângă corsetele. Femei blânde, făcându-și buzele cu roșu și sprâncenele cu cărbune. Îmi imaginam bărbați bătând ușor în ușile de lemn, așteptând cu sufletele chinuite de nerăbdare răspunsul. Poate că ar fi ghicit pașii mărunți ai iubitelor lor, venind înspre ei. Apoi îmbrățișarea aceea…promisă de atâta așteptare și dor, de patimă. O iubire încâlcită în patimă. Un soi de păcat al cărnii și al sufletului, de risc cu orice preț. Și cum ar putea îndrăznețul bărbat să reziste brațelor ei fierbinți, fără să se piardă în parfumul adânc, dulce de flori de câmp? Cum să nu se piardă în simplitatea sinucigasă, în primăvara clocotind, fericirea izbucnind sau curățenia acelui trup? Gingaș, firav și alb, în brațele lui. Mintea mea se odihnea în sfârșit, văzând când sate îngrijite, când pâlcuri de sălbăticie- ruine și câmp gol. Lumina săracă din tren făcea ca totul să pară cuprins de vrajă, etern, iar drumul meu părea să fie o odihnă liniștitoare. M-am gândit la tine mult- te consider un părinte strașnic și de abia aștept să te revăd. Mi-ai fost alături în tot acest timp și mi-ai ascultat toate prostiile, ca și acum. Of, știu că ție nu îți plac deloc dulcegăriile. E o zonă de munte, iar aerul curat, atât de curat îmi chinuie plămânii. Îmi amintește de viața dusă la țară, alături de fratele și părinții mei. Dincolo de rău, există în viața aceasta atâta frumos, pentru că e acasă. Oamenii la care stau sunt precum niște copii și ne înțelegem de minune. Singura ceartă a fost pentru că nu acceptă bani decât pentru camera de la mansardă, în rest mă tratează de parcă aș avea rădăcini nobile. Plec dimineața și vin seara. Drumul pe munte e istovitor, mereu alte trasee, dar e frumos cu desăvârșire. Acolo, cât mai aproape de vârf simți că te-ai îndepărtat de tot de lume  și pleci. Ai senzația uluitoare pentru câteva clipe că pleci de tot și că nu o să te mai întorci niciodată la plăcerile și durerile avute. Te simți un om  diferit,  pregătit să lupte din nou. Deși va cunoaște mai rău dezamăgirea și durerea. Dar fără aceste lucruri nu am putea să dibuim binele, frumosul. Am băut lapte fiert cu miere și am mâncat nuci prăjite, m-am jucat într-un râu cu apă rece de am simțit că voi îngheța, am zăcut pe iarbă și am privit Cerul acesta, atât de adânc aici. Am scris și am citit.  Într-o zi am plâns și am simțit că mă descotorosesc de tot răul ce îl țineam sul în suflet. Așa străină și singură am simțit că în sfârșit pot să-mi țin sufletul în mâini și să strig. Revenea ecoul care înceta să fie strigăt de durere, ci un nesfârșit de speranță. Speranța că sunt în viață și că mai pot lupta. Pentru ce?  Orice. Chiar și pentru o primăvară ce va veni fără ajutorul meu. Cu puținii bani ce îmi vor mai rămâne mă voi îndrepta spre mare. Doar o noapte  în care liniștea ei să-mi ademenească sufletul și să-l facă să se îndrăgostească de calmul ei, deși atâtea furtuni o străbat. Mă gândesc la El….gingaș, cu resemnare, ca la o Iubire ce departe de focul acela al împlinirii rezistă. Mi-e greu să nu-i mai simt părul în mâinile mele și chipul, și sufletul, așa cum mi-e imposibil să  nu vreau să mă strângă în brațe până să mă dizolv în pielea Lui și să-l otrăvesc. Apoi îmi amintesc, iar și iar, atâtea lucruri și inima îmi spune că e mai bine așa, să-L păstrez doar în sufletul și mintea mea. Uneori îl învinuiesc pentru că nu știe să mă iubească, să mă caute, dar apoi îmi dau seama că eu sunt cea care nu știe să se lase iubită. Așa, schimbătoare dintr-un capăt în celălalt,  simt cum singurătatea îmi răpune ființa și capitulez. Cu lacrimi și enervare, cu un dor de nestăvilit pentru mâinile Lui pe pieptul meu, măcar puțin. Încerc să mă bucur ca o zănatică de tot. Ieri a plouat. Parcă perdele întregi de apă cădeau din Cer și întețeau aerul. Brazii mohorâți dintr-o dată, cocoșați, dealul și el răpus, cu capul plecat păreau un om plângând. Pe ferestre picurii șiroiau fără milă, în timp ce apa nu mai găsea loc să intre în Pământul ghiftuit. Era o tăcere  ce ducea o luptă proprie…cu gălăcia ce venea din propriul pântece. Totul se asemăna cu un om încercat de viață. Doamna de aici mi-a adus o pătură groasă, căci noaptea a fost un frig îngrozitor, de parcă era iarnă. În așternutul acela alb mi-am adus aminte de o noapte lângă El, cu o pătură la fel. În îmbrățișările acelea fără sfârșit părea să nu mai conteze nimic și timpul parcă se oprise. Dar era doar o noapte care mie mi s-a părut nesfârșită, căci mai târziu totul s-a stins. O noapte uluitoare, pe cimentul ce îl simțeam de sub covor, și trupul lui greu peste al meu. Un vis care se asemuia unui șuvoi revărsându-se necontenit. O dragoste bătrână și înțeleaptă prin mișcări pline de grijă, afecțiune și respect, săruturi moi și cuvinte pline de sânge. Jurăminte pe care nu le mai poți scoate din suflet. Acum, singură cu aceste amintiri atât de vii în mine, m-am ghemuit și am început să respir greoi. Aerul cald mi-a încălzit trupul, iar ropotul ploii mi-a amintit de o altă ploaie, de lângă El. De rafala aceea care ni s-a izbit în piepturile pline când priveam dealul de pe geamul de la bucătărie, de sărutul din ploaie și tricoul Lui, albastru, larg pe care îmi venea să îl sărut cu trupul meu. Ce nebunie. Am urcat până la etajul zece, căci liftul nu mai mergea, până nu îmi mai simțeam picioarele. Eram în anul I de facultate și stăteam undeva cu chirie. Acolo, m-am dăruit prima dată și vreau să cred că pentru El a rămas așa cum mi-a spus atunci, două Lumini contopindu-se. Dacă amintirile acestea nu m-ar chinui atât. Dar e atât de frumos. Să-mi amintesc de acel noiembrie, iar și iar, ca și cum l-aș trăi din nou și să mă mint că mai poate reveni. Căci îl vreau, deși o ascund, așa cum în sufletul meu nu s-a schimbat mai nimic. Suferința aceea, va trece, nu-i așa? Și va rămâne doar frumosul și poate speranța că El va reveni într-o zi, îndrăgostit și visător, răpus de un dor insuportabil. Dar, cine poate ști? În câteva zile voi fi acasă și ne vom revedea. Aștept să îți vorbesc, să o fac până mi se face rău și să scap de tot tumultul acesta ce-mi chinuie până și oasele. Uneori mă mai gândesc la moarte, dar nu ca înainte. Mă gândesc la Dumnezeu și regret că am vrut să-mi curm viața, că m-am îndoit de El. Ți-am spus de atâtea ori că viața e o luptă și un șir de alegeri, și tocmai eu nu am luptat. Tocmai eu nu am știut să aleg. Nu am știut să mă bucur de fiecare clipă și am sperat prostește că nimic nu se va schimba. Dar timpul ne cuprinde pe toți și ne face să-l urmăm orbește. El aduce cu sine alte și alte sentimente, presează în ființa noastră alte amintiri. Așa, schimbați, nu putem fi aceeași. Nu putem rămâne veșnic doar copiii, căci creștem și viața își cere dreptul. Mă gândesc la tine și la faptul că îți dorești un copil. Apoi, mă gândesc la nepotul tău, domnul Lucian, și îmi dau seama că mereu vei dori să fii în preajma picilor. Dacă îmi scrii să-mi spui ce face dumnealui. Ultima dată când am vorbit am început să plâng, dar nu mă vedea. Cu toate acestea mi-a spus să-mi șterg lacrimile cu grijă și să nu pierd nici măcar una. Mi-a mai spus să-l caut pe Dumnezeu și să am încredere în El, căci mă va întovărăși toată viața, indiferent dacă voi greși sau nu, chiar și atunci când voi alege altă cărare. Regret multe lucruri și mă căiesc pentru ele năprasnic. Știu sigur că Iubirea  e aluatul oamenilor, lut și răsuflare și că ea e un paradis ce se trăiește chiar de aici…de pe Pământ. Uneori e greu să iubești printre răni, jicniri și trădare, dar îți rămâne o alinare, că la final, tot ceea ce ești va muri curat și împăcat. Că vei putea să privești senin spre tine ca și om și să nu te simți vinovat.

   Când e Soare aici Cerul parcă coboară și mai mult, ca într-un dute-vino, dinspre vârful muntelui spre creștetul tău și invers, până ajungi să simți parfumul norilor și capul să fie la propriu printre ei. Dacă ridici mâinile în sus pari să îi străpungi și să mângâi Cerul tăcut, senin și bătrân. E o evadare dulce. Un soi de libertate ce devine drog și te răpune. Spațiul neștirbit de aglomerație ți se întinde în fața ochilor și te așteaptă să-l străbați. Drumul nu îți cere nimic și te lasă să te întorci printre brazii înalți, parfumați, cu o umbră aleasă. În crânguri străbat razele soarelui și lumina creează ochiuri concentrice care îți fură privirea. Îți vine să strigi de parcă așa ai vorbi cu adânciturile burții Pământului, cu înălțimile ce te cuceresc. Apoi, ostenit când ajungi la cabană simți mirosul de aburi fierbinți în care îți clătești chipul plin de sudoare. Picioarele, spatele îți sunt amorțite, iar durerea aceasta vie și ascuțită răbufnește în spuma cu care te joci prostește. Aștepți mâncarea și somnul care te cuprinde val-vârtej. Toate durerile pălesc în somnul adânc, iar dimineața Soarele roșiatic întinzându-se pe tot Cerul te îndeamnă să fii. Să fii Lucian, și să continui să trăiești. Să trăiești frumos, oricât ar fi de greu.

Să ai grijă de tine. Ne vedem în curând. Te îmbrățișez.

Cu drag, S!”

   Am strâns scrisoarea cu grijă(în timp ce sufletul mi-a fost năpădit de zănatica S. intrând zgomots vorbindu-mi, aducând cu ea toată gălăgia lumii)și m-am îndreptat spre pici. Piciul meu, Lucian, era acum un om în toată firea și devenise preot. În toată viața aceea sumbră de pierderi, piciul a fost pentru familia noastră o binecuvântare de la Dumnezeu. De mic impresiona prin dulcele acela al sufletului care mângâie și preschimbă ura în iubire. Îi fusese greu, evitat de copiii normali, dar era puternic și nu renunța. La școală a fost un elev model, neuitând niciodată ceea ce a învățat de la Mihai. De fiecare dată când îl reîntâlneam îl rugam să-mi povestească despre el și soția sa, copilul de câțiva anișori care le umplea viața.

-Bună Lucian, ce mai faci? l-am întrebat îmbrățișându-l cu nesaț. Era ca de obicei la Biserică și trebăluia.

-Bună ziua, unchiule. Dumnezeu să-ți ajute! Uite muncesc, dumneata? m-a întrebat în timp ce ne-am așezat în curtea Bisericii pe iarbă. Privea în gol, apoi a continuat-Frumos mai miros teii aceștia, nu-i așa unchiule? Câte minuni grăitoare a lăsat Dumnezeu pe Pământ.

-Așa e, parfumul se simte de la sute de metri distanță. Eu sunt bine, voiam să te revăd și să te ascult. Știi doar că nu mă pot sătura și că aș zace îndelung lângă tine, când sufletul mi se odihnește alergând alături al tău.

-Unchiule, unchiule…nici mie nu-mi vine să cred cât de bun poate fi Dumnezeu. Cât de mult ne poate iubi și ierta în timp ce noi îl părăsim, iar și iar, deznădăjduiți și rătăciți. Ne lepădăm atât de ușor de darurile sădite în noi și alegem să distrugem visul ce ne-a fost încredințat.

-Crezi că viața e un vis?

-Desigur, unchiule. Un vis croit de Dumnezeu care iubește toți oamenii și îi poartă pe brațe când suferința și disperarea pune stăpânire pe suflet. Durerea ce o suportăm ca și oameni are un înțeles mai mare, e din durerea lui Dumnezeu care simte greul nostru și nu ne lasă să-l ducem singuri.

-Uneori durerea aceasta ne depășește…

-Nu ne depășește, ne pierdem noi încrederea. Cum să îl simțim pe Dumnezeu lângă noi dacă îl plesnim și îl învinovățim de fiece durere? Și eu m-am gândit adesea la ochii mei și mi-am dorit să văd. Să văd lumea. Dar, mi-am dat seama că îl voi vedea pe Dumnezeu fie și pentru o clipă, că îi voi vedea împărăția și că voi privi în jos spre lume. O voi înțelege pe deplin, căci ca și om o voi putea cuprinde doar cu sufletul.

-…Ce mai fac Alina, copilul?

-Sunt bine. Alina este o soție devotată și încântătoare, iar fetița mea(Elisa), e un Îngeraș care mă face fericit în fiecare zi. Mă bucur nespus că nu a moștenit boala mea și că ea va putea vedea.

- Mă bucur că trăiești Iubirea și mă bucur nespus pentru familia ta.

-E adevărat că, drept bărbat, singura împlinire durabilă, trainică e lângă femeia ce o iubești și o respecți. Femeia zmulsă din coasta ta cu care alergi în fața lui Dumnezeu și-i spui plin de recunoștiință- Dumnezeul meu, îți mulțumesc că ne-ai adus împreună. Jur să o iubesc și să o ocrotesc cu sufletul, mintea și viața mea întreagă. Jur să nu ne despartă nici moartea și să revenim în fața ta, la fel, împreună.

-Dacă ar face acest lucru toții oamenii, Lucian…

-Lumea e un pic răsturnată, e drept, unchiule, dar există speranță. Mereu încerc să-i învăț pe tinerii ce poposesc aici să se iubească și să se respecte. Să ofere tot ce au doar dacă nu pot trăi unul fără celălalt și mereu să-și pună sufletele înaintea trupurilor. Îi îndemn să alerge la Dumnezeu și să trăiască cu El alături, într-o frumoasă armonie, bucurându-se de o viață smerită și curată.

-Uneori mi-e greu piciule, iartă-mă că-ți spun așa. Uneori mi-e ciudă pe Dumnezeu. Uneori am senzația că m-a pedepsit prea greu.

-Dumnezeu nu vrea oi oarbe și surde, unchiule. Așa cum nu vrea ca omul să simtă răul pe șira spinării și să se mintă că nu există. Răul e o prezență încâlcită în Bine, iar noi trebuie să rezistăm. Cu fiecare victorie stârpim răul strămoșesc, pe care îl avem cu toții și ne îndreptăm spre divinul din noi.

-Parcă e atât de greu să nu mai fii om, să nu râvnești la ce nu ai…

-Nu trebuie să nu vrei să ai frumos lângă tine, să dăruiești și să sădești în viața oamenilor tot ceea ce ai mai de preț. Nu trebuie nici să te sclazi în puținul pe care îl atingi într-un moment al vieții. Trebuie să fii roditor precum un pom. Dar dacă ești un măr să nu-ți dorești pere, iar dacă un măr a putrezit și s-a dezlipit de pe cracă să nu-l pui înapoi. S-ar putea să strici toate merele. Nu trebuie nici să nu fii om, căci așa a dat bunul Dumnezeu, ci să nu fii un om rău care și-a uitat menirea.

   M-am întors acasă spre seară. Ajuns la Râpa Galbenă am apucat-o spre Păcurari, dorindu-mi să revăd lacul și să zac acolo în neștire, în întunericul acela gros care îmi dădea fiori. Pe străduța strâmtă nu era nimeni, doar niște câini bezmetici lătrând a pagubă. Am trecut de porțile date într-o parte(în mod normal nu aveam voie să fiu acolo) și am străbătut alergând aleea împrejmuită de răchită. Nu înțelegeam de ce grăbeam pasul în felul acela, de ce tâmplele îmi zvâcneau și inima se desprindea parcă din căngile ei. O liniștea izbitoare în timp ce luna parcă striga așezându-se ostenită pe apa murdară. Undeva pe margine, am observat o siluetă de femeie. Am mers și am apucat-o de braț. A scos un țipăt înfiorător, de animal rănit, hăituit. Avea ochii negri plini de lacrimi și tremura. Încerca să-mi spună ceva, vlăguită.

-Ce faci aici? Vrei să mori? Ce ți se întâmplă? Liniștește-te și vino cu mine.

-Nu, nu încă, trebuie să las ceva.

În mâini ținea ceva învelit într-o cămașă de noapte albă, pătată de sânge. Când a desfăcut-o era un copil…micuț de câteva luni, cu mânuțele atât de clare și capul firav. Pântecele îi era despicat, din care, cel mai probabil, izvorâse sângele acela curat. Am început să mă clatin în fața acestei priveliști tot uitându-mă la ochii lui, simțind că mă vor urmări mereu.

-Ce-ai făcut? Ce-ai făcut? M-am trezit strigând, plângând, în timp ce femeia căzuse jos cu copilul în mâini și cămașa luată de vânt desfășura sângele năucitor în lumina orbitoare a lunii atât de aproape de noi.

-Nu știu..nu mă judecați, și ascultați-mă.

   O uram în acel moment și tare mi-aș fi dorit să fie ea în locul copilului. Mă durea atât de rău. Am luat amețit copilul din brațele ei și l-am strâns la piept umplându-mă de sânge. Plângeam legănându-l, în timp ce femeia de vreo 30 de ani, își plimba capul în acordul plânsului meu.

Cântecul acela pe care mi-l cântase S. de atâtea ori, cântecul Lui ce nu s-a mai auzit la un moment dat lăsând un gol de nepătruns în ființa ei.

,,Home is behind/The world ahead/ And there are many paths to tread/ Through shadow to the edge of  night/ Until the stars are all alight.

Mist and shadow/ Cloud and shade/ All shall fade/ All shall fade…”

-Cum ai putut să faci așa ceva? Cum ai putut?

-Cum ar fi putut să reziste săracul picioarelor lui grele, lovindu-l?

-Ce picioare?

-Soțul meu m-a bătut crezând că nu e copil lui, i-am jurat și i-am spus să aștepte că îi voi demonstra că e al lui, dar în zadar. Mi-a spus că sunt o curvă și că am rămas grea cu vecinul. Dar, vă jur, domnule, că era al lui, niciodată nu l-am înșelat. Era copilul lui…

Femeia își ținea capul în mâini, plângând disperat. Apoi a continuat printre sughițuri, gata să-și piardă cunoștiința.

-Suntem căsătoriți de 10 ani. Am mai rămas o dată însărcinată, înaintea căsătoriei și m-a pus să avortez. Nu trebuia să îl fac de râs și să creadă mama lui că și-a luat o femeie ușoară. De ce nu mi-a spus asta în noaptea când mi-a jurat că mă iubește și m-a luat în brațe? Mi-a spus atunci că sunt viața lui și că vom fi mereu împreună. Câte minciuni, iar eu nu mi-am dat seama că nu voia de fapt decât trupul meu, că îl ademenise faptul că eu eram fată mare.

 O priveam îndurerat. Ochii negri, tulburați de lacrimi se zbăteau în lumina stelelor încercând să se agațe de ceva. Privea pruncul lipsit de viață de la pieptul meu și ființa i se prăvălea într-o durere fără seamăn, de neînțeles.

-De ce nu ai mers la poliție, la spital?

-La poliție unde toți îi sunt prieteni? Cine să mă asculte pe mine? La  spital cu ce bani? Eu nu am voie să muncesc, nu am bani nici să plec undeva. Aș avea nevoie de un bilet de tren, în rest m-aș opri unde ar da Dumnezeu și aș vedea ce fac de acolo.

-Când ai pierdut copilul?

-Astăzi dimineață. A văzut și el. După ce s-a terminat totul m-am prăbușit jos plină de sânge. A plecat în bucătărie, după ce s-a spălat pe mâini, și am auzit cum a scos sticla cu băutură și și-a pus în pahar. Eu mi-am ținut pântecele în mâini privindu-l pe micuț, apoi l-am luat în brațe și l-am legănat. Până a venit el și a început să mă plesnească și să mă tragă de păr. M-a înjurat, scoțându-și și băgându-și toate cele, apoi m-a pus să fac curat. Niciun pumn nu mă durea acum. Îmi aminteam doar picioarele pe care le îndurase copilul meu cu o zi înainte, iar acum nu mai era. Am încercat să-l salvez…credeți-mă. Dar nu am reușit…

Am strâns și mai tare copilul în brațe, de parcă asta putea să-l readucă la viață.

-Nu a fost mereu așa. La început părea să mă iubească. Fusesem o fată cuminte, nu umblasem cu nimeni, eram la facultatea de Economie în anul II când ne-am cunoscut. Apoi au început strigătele, certurile și palmele, pumnii. Din orice. De la bluza care i se părea nu știu cum, de la vânzătorul care mi-a vorbit înr-un anume fel, de la mama care îmi ,,bagă prostii în cap” și până la faptul că sunt o dobitoacă ce nu este nici măcar bună de…(a rostit cuvântul nenorocit izbucnind într-un plâns amar).

M-am apropiat ușor de ea și am strâns-o în brațe. Suspina, iar trupul subțire era zglâțâit de inima dezlănțuită.

-Vrei să scapi pentru totdeauna de el?

-Da…aș vrea să plec și să nu mă întorc vreodată.

Am îngropat copilul cu grijă și am pornit spre gară ducând-o în brațe pe femeia ce leșinase de durere. La cei peste 50 de ani ai mei păream un cavaler ratat în noaptea agitată sub privirile răutăcioase ale curioșilor, dar pânâ la stradă nu puteam opri nicio mașină. Am trecut pe acasă și i-am dat toții banii ce-i aveam, împotriva voinței ei.

În gară lumina puternică i-a făcut Mirelei și mai mult rău. Am strâns-o încă o dată în brațe și am urmărit-o când s-a urcat în trenul spre Brașov. Când a pornit Mirela a trecut alergând din vagon în vagon privindu-mă, mulțumindu-mi. Mi se rupea inima văzând-o în geamul din spatele ultimul vagon cu lacrimile șiroind și oamenii uitându-se cuioși. Apoi s-a prăbușit jos. Am sunat-o îndată și am stat de vorbă cu ea. Aveam un prieten în Brașov care deținea o pensiune și avea nevoi de angajați. Mirela a fost de acord știind că așa o poate lua de la început. Mi-a promis să nu-l mai caute pe soțul ei niciodată și să mă sune dacă întâmpină vreo problemă. Nicu- prietenul din Brașov, șovăise când îi povestisem despre Mirela apoi acceptase mânat de compasiunea ce începuse să încolțească în sufletul lui. În drumul spre casă am tot vorbit cu Mirela care acum îmi povestea despre copilăria ei…

,,Ne înmuiam picioarele în noroi când ploua- toții copii de pe strada ei- și alergam țipând de fericire. Bătrânele răutăcioase ne spuneau că suntem niște draci și ne spurcau. Doar una dintre ele ne privea și ne întreba cum ne cheamă. Noi îi răspundeam grăbiți și îi zmulgeam bomboanele din mână. Soseam acasă noaptea târziu. Mama îmi dădea câteva palme cu milă, simțeam asta, ca să mă învețe minte să nu mai vin atât de târziu, apoi mă strângea în brațe. Adormea mereu cu mine în timp ce eu mă jucam cu părul ei lung și negru care scrâșnea atât de tare în mâinile tatălui alcoolic…”

Am început să-i scriu Mariei cu sufletul strâns, deși niciodată nu avea să citească rândurile moarte și ele. Precum eu fără ea.

,,Cu pașii lui Dumnezeu

              Dacă ai fi aici nu m-aș putea abține să nu te strâng în brațe până te va durea, iar și iar, și să te pișc, asigurându-mă că nu visez din nou. Ca în multele vise în care ochii tăi  au înlocuit Cerul cu toți aștrii lui și eu am reușit să capăt aripi încât să zbor până la tălpile tale. Aripi care nu se topesc și nu se rup, ci te pot îmbrățișa pe tine, toată, astfel încât, inima mea să fie pragul pe care sufletul tău să calce atunci când te întorci acasă. Un acasă din toate visele mele în care te strunesc cu măiestrie să calci apăsat pe pieptul meu, astfel încât, urmele tălpilor tale să-mi rămână toată ziua. Și noaptea să te aduc din nou. Să te las să mă rănești dacă nu mă vei putea iubi, doar să fii a mea, în contratimpul iluziei ce mi te va răpi din nou. Uneori, setea și foamea aceasta își mai găsesc liniște în furtuna pe care o ascult tăcut, simțindu-mi palmele pline de sânii tăi albi și fierbinți. Fiecare picur îmi străbate gura așa cum parfumul tău mi-ar ajunge în plămâni și mi-ar pune în locul viscerelor un zbor nebun de fluturi-copii dezbrăcați, jucându-se cu colțurile zâmbetului tău. În ropotul acesta nebun inima îmi sare din piept și iese în drum, alergând spre tine, strigându-te disperată, până când își pierde mințile. Până crede că te poate simți și în ziduri, și în trotuarele udate de ploaie, și-n pomi, și-n toți oamenii ce există, căci tu îi întreci.

Tu, iubito, ești imensă, deși te ascunzi atât de bine în brațele mele. Ție îți aparține de fapt tot aerul ce se zbate între zenit și nadir, căci nu-mi închipui că plămânii tăi merg cu aerul oamenilor. Știu că tu pășești doar pe drumul inimii mele și-aș vrea să nu te abați vreodată. Lasă-mi sângele să-ți iubească tălpile și poate să se urce până la glezne, dacă îl vei lăsa. Nu pentru pofta mea nebună, ci pentru a-ți ține de cald, atunci când vei merge prin zăpadă.

Dormind, te adorm pe tine, ca pe un copil ce îl pot vedea crescând  și simt că mâine va putea să meargă fără să mai cadă. Iubindu-te sunt om și acesta e visul ce-aș vrea ca Dumnezeu să mi-l lase și atunci când mor. Tu ești ,,lucrul”  ce vreau să-l păstrez și cu care să rămân orice aș pierde, căci, în fond, m-aș risipi în niciunde fără tine.

Astăzi mergând pe stradă, printre teii înfloriți, te-am văzut aievea. Erai frumoasă în rochia lungă, albastră precum cerul răbufnind într-o ploaie cu Soare, precum ochii tăi pierduți în ea. Adânci, năucitori, sfredelindu-mi mintea. Mă abțineam să nu vreau să-i iau în mâini părându-mi că sunt uzi și că un ocean s-a strâns acolo. Că eu, un aiurit îndrăgostit, i-aș putea ține în căușul palmelor și ei să nu curgă pe străzi. Să mă privească senini, cu toată viața ce o au dintr-un abis regăsit. În tine, iubito!

Ți-am surprins glezna albă, străluncind, și ea o nebunie…și părul brunet căzându-ți pe umerii de femeie, mângâind pielea albă, cu gustul ei de otravă căreia nu îi poți rezista. Ai venit la mine și mi-ai sărutat obrazul neras, cu buzele fierbinți pe care știam că le-ai mușcat neîndurător înainte, de emoție. Miroseai mai tare decât teii ce se bucurau de tine și ardeai…ardeai atât de tare. Vocea îți era calmă și apăsătoare ca și cum mi-ar fi devenit bătăile inimii.

-Ce faci, Lucian? Mi-a fost atât de dor de tine, dragule?

-Te așteptam, Maria(Doamne, de câte ori i-aș fi spus Maria, strigând, căci nu mă puteam sătura). Și-a lăsat mâinile pe obrajii mei, apoi pe umeri. Buzele s-au apropiat de fruntea mea ca un fier înroșit, măcinându-mi gândurile. Când a ajuns la gura mea tot sufletul îl simțeam printre dinți dornic să sfârșească sub buzele ei pline, clocotind. Pieptul îmi bubuia în gustul acesta nebun, iar eu murisem de mult, în adâncul ei, simțind-o cum mi-a intrat în sânge și îl otrăvește. Nu-mi păsa deloc că mă ucide. Aș fi vrut să o rog să o facă mai repede și după ce termină să o facă din nou.

-Vreau să fugim…oriunde. Du-mă undeva, cu trenul sub Cerul acesta căptușit de stele și să ne pierdem în neștire. Să simt șinele murmurând, ținându-ne în brațe în timp ce mâna ta îmi va cuprinde mijlocul și-mi voi lăsa capul pe pieptul tău.

Am apucat mâna firavă a Mariei și m-am îndreptat spre gară. Mă simțeam cel mai puternic bărbat, doar pentru că o aveam pee a lângă mine, și orice s-ar fi întâmplat mâine, acum eram nemuritor. Până la gară am zburat mai mult decât să pășim pe Pământ, eu sorbind-o astuțios, nesăturându-mă. Am mers la ghișeu, iar Maria s-a așezat pe un scaun privind Cerul. Când am revenit mi-a spus:

-Ce bine ar fi Lucian să putem vedea Cerul și după ce trenul va pleca…

-Atunci tăiem acoperișul trenului, i-am spus zâmbind, mușcând-o de buze. Faptul că era lângă mine îmi dădea o forță nebănuită, așa că am continuat. Tu vei fi prințesa mea, vrei? Nu râde. Ne vom preface că venim din trecut și îi voi sili pe toți din tren să te slujească, bine?

-Cred că mai bine le-ai spune să coboare din tren și să rămânem doar noi doi!

-Imediat, draga mea! Și tot Cerul îți va mângâia creștetul. De fapt, nu-l voi lăsa, îl voi mângâia eu cu buzele adânc până când îți voi săruta  gândurile.

-Of, copilule! Și cu ce ai de gând să tai acoperișul trenului?

-Te îndoiești de puterea regelui tău? Numai cu vântul de primăvară l-aș putea zmulge, i-am spus în timp ce  Maria râdea și privea trenul, apoi oamenii care surprinseseră discuția și zâmbeau.

Aveam bilete spre Constanța, dar încă nu voiam să-i spun. Voiam să ajungem acolo și să simtă marea mai întâi cu tălpile, apoi să o vadă. Ne-am așezat într-un colt râzând.  Maria s-a apropiat de mine cu tot trupul lăsându-mă să-l simt și mi-a șoptit…

-Regele meu, te rog îndeplinește-mi dorința și taie acoperișul trenului. Vreau să văd stelele.

Am privit-o serios și i-am făcut semn să privească pe geam. M-am apropiat de gâtul ei și l-am sărutat apăsat, simțind o venă strângându-se. Voiam atât de mult să crape și sângele ei să-mi inunde gura, dar nu mă înduram să-i fac rău.  Maria a scos un geamăt ușor și suav care mi-a paralizat tot corpul. În geam chipul ei iradia de fericire.

-Vezi? Acolo în ochii tăi e tot Cerul, Maria!

-O, regele meu, așa crezi?

-Da, am zis eu în timp ce în spatele nostru un copil și-a întrebat mama dacă în ziua de astăzi mai există regi. Maria a izbucnit în râs, privindu-mă cu dragoste, strângându-mi mâna cu putere. Nu m-am putut abține și am sărutat-o. Nu știu cât timp, dar amețisem amândoi, simțind că vom izbucni în segnete, dorindu-ne să fugim în Cer, neajungându-ne Pământul. Apoi, Maria a adormit în brațele mele și s-a trezit înainte de a ajunge.  Părea un copil, acolo, ghemuită la pieptul meu, abia respirând. Mă rugam să nu visez. Nu și acum.

-Regele meu…am pierdut ceva în timpul cât am dormit?

-Nimic, draga mea! Poate doar câteva bătălii pe  care le-am dus cu  tine în brațe. Și rănile din pieptul meu străpuns, când trebuia să te las jos și să lupt cu amândouă mâinile.

-Iartă-mă, regele meu și lasă-mă să-ți sărut rănile și brațele, să mă ofer ție pentru înaltele-ți izbânde!

-Of, zănatico, i-am spus neputând să mai continui joaca de-a regele când o vedeam atât de impunătoare…când doar gândul că vorbele ei s-ar împlini mă ucidea.

-Regele meu, am spus ceva greșit?

-Nu, deloc. Mă gândeam la vreo 100 de lovituri pentru tine.

Ea prefăcându-se că plânge…

-Lovituri? De ce? Te-am slujit tot timpul..

-Cum poți vorbi așa? Cum? Cum să-ți lași stăpânul să moară de dorul tău? Încercam eu să strig în timp ce ea își mușca buzele să nu râdă.

Dar încercările de a fi serios s-au pierdut în sărutul ei sălbatic, înghițindu-mă cu totul. Când am ajuns gustul de sare se simțea atât de puternic. Am legat-o pe Maria la ochi și am mers pe străzi pe care le străbătusem altă dată singur. Pe malul mării Maria ghicise unde se află cunoscând liniștea aceea a apei, zorind timpul să stea. Când tălpile au atins apa, lacrimi imense au căzut din ochii ei asurzitor, amestecându-se în necuprinsul tăcut, dormind. Tăceam și noi ținându-ne de mână. Acum, cu ochii liberi, Maria nu se sătura de priveliștea Cerului căzut pe apă, ca și cum corpurile li s-ar fi amestecat năucitor, împotriva tuturor, chiar și a lui Dumnezeu.

Am căzut în genunchi în apă, în fața Mariei și i-am sărutat gleznele. Apoi, i-am clătit picioarele cu apa călduță, mirosind a alge. Într-un moment de neatenție din partea mea, ea a îngenunchiat lângă mine și a început să mă sărute. Buzele ei deveniseră, dintr-o dată, sărate, iar trupul fierbinte mal de care eu mă izbeam încăpățânat, dorindu-mi să o simt. Să-i simt sânii mici, plăpânzi, ciocnindu-se furioși de pieptul meu puternic și pântecele  încâlcit în al meu, prins de fluturi cu aripile lor. Ne-am rostogolit în apă până când hainele păreau să ne intre în piele, iar Luna căzând pe trupurile noastre să ne ucidă acolo…pe malul acela stingher. Miroseam a mare. Chiar și sufletele miroseau la fel. Răcoarea nopții cădea peste noi acoperindu-ne ca o brumă. În palmele mele sânii Mariei ardeau; sărutându-i îmi dădeam seama că acest gust mă va urmări toată viața și-mi va străpunge pieptul. Moliciunea aceea era atât de dură încât îmi rănea mâinile. Sfârcurile tari strigau între  dinții mei ușor de parcă ar fi vrut să scape pentru  a se reîntoarce în strânsoarea ce le urmărea avid forma și le-o păstra cu sfințenie. Brațele ei, degetele, spate, coapsele…drumuri întregi pe care voiai să rătăcești, să te întorci și să pornești din nou cu pași mai mărunți. Mă opream adesea privind ochii Mariei care scânteiau, apoi unghiile care îmi zgârâiau spatele și nisipul ud de sub noi. Parcurgându-o cu buzele pe Maria printre apa ce se contopise cu trupul ei, pieptul meu se dilate de parcă ar fi putut cuprinde tot Pământul.Îmi doream să intru în toată ființa și în sângele ei, până când m-aș fi pierdut de tot în ea și nu m-ar mai fi putut zmulge niciodată. În gemetele ei prelungi de durere și o placer maniacă totul devenea ireal. Noaptea aceea era ireală. Totul părea să nu existe înafara Mariei care nu se dăruia doar mie, ci întregii mări ce se strânsese sub coapsele ei pe care eu le frământam nebun…”

   Am lăsat deoparte rândurile și m-am dezbrăcat cu grijă. Mă simțeam atât de bătrân încât gândul de a nu exista mă moleșea până la încântare. Mâinile îmi tremurau, iar inima se strângea de durere. Adevărul era că nu mai puteam să rezist gândului că Maria e atât de aproape, în celălalt capăt al orașului, iar eu sunt aici. M-am îmbrăcat din nou grăbit, anapoda și am ieșit. Era o noapte călduță în care îți puteai auzi nestingherit de nimeni gândurile. Doar niște petrecăreți rătăciți se mai auzeau strigând pe strada Gării, în rest eram un om singur, năpădit de amintiri și o iubire ce nu o mai puteam ține ascunsă.  Străzile se unduiau în fața mea sub lumina felinarelor, își curbau obrajii după trotuare și își numărau coastele strânse de-a lungul zilei din tălpile oamenilor. Simțeam că amețesc în goliciunea aceasta veninoasă și că eu mă ascunsesem ca un laș după atâția ani de așteptare. Nu învățasem nimic de la străzi. Din ușurința cu care își lăsau coapsele dezvelite din toate unghiurile și-și păstrau micile mizerii falnice. Ele știau să murmure neînțeles ziua și să se deschidă noaptea asemeni unor corole. Mai știau să stea în ploaie, vânt sau ninsoare cu trupul gol fără să se gândească vreodată că le lipsește arșița, gălăgia în schimbul liniștii și invers. Muțenia lor era o dovadă de forță cărora oamenilor le lipsea tocmai prin graiul lacrimilor. Suferința nu ar exista dacă nu am fi însufletiți îmi spuneam în timp ce am străbătut câteva străzi. Nu mai puteam continua. Îmi simțeam trupul și sufletul slăbite. Nici mintea mea nu mai era capabilă să schițeze vreun gând.

M-am pus pe o bancă cu scândurele putrezite de ploaie și am adormit..

Scâncet 3

-Ce să mă fac cu ochii Tăi când se deschid atât de larg și-mi înghit tot sufletul?

-Dacă vrei să-Ți mestec sufletul, zâmbește-mi și lasă-mă să-l mușc cu buzele și cu dinții, iar dacă vrei să Ți-l îngrămădesc în piept vino să Te țin în brațe. Dacă vrei să îl ții la tine învață-mă să nu-l vreau. Învață-mi viscerele să nu  mai tânjească după colbul lui și fă-mă să nu Te mai iubesc…Și nu o să ajungă să mă ucizi sau să mori.

 post

În acorduri sublime

Aveam 17 ani și inima îmi bubuia. Adrian, scria poezie. În rândurile lui mă pierdeam amețită, refuzându-mi orice gând, trăind versurile cu sângele meu, cu plămânii întregi chinuiți de un aer netrebnic care mă făcea să zâmbesc. Acum, după 5 ani, îmi amintesc doar senzația de vis care mă cuprindea în preajma firii lui, poezia poeziilor lui, partea stângă a chipului armonios, ochii lui sau ai mei și puțin din inima mea de atunci. Tremuram citind, iar poezia nu a fost niciodată mai spumoasă sau mai flămândă. Mi-a rupt în cele câteva zile de îndrăgostire rânduri de carne și simțire. M-a făcut mai caldă și mai zănatică forțându-mă să îndrăznesc și să fiu. Cred că am citit vreo trei cărți atunci, din care nu-mi amintesc nici măcar titlul. Îmi aminteam întreaga copilărie și zâmbeam gândindu-mă că am sărutat o fată…și ce bine fusese. Îmi aminteam cum într-o zi un băiat mă ceruse în căsătorie sub un nuc prăbușit de furtună, iar eu am răspuns da(să fi avut vreo 6 ani)în mirosul amețitor de iod, îmbrățișați de privirile bunicii culegând nuci verzi pentru dulceață. Tot împreună ne-am băgat degetele într-un borcan și ne-am lins râzând degetele pline de zeamă, apoi ne-am jucat. Ieșind din oraș erau niște ,,terase” pe care cândva fusese vie, iar acum erau ale noastre. Totul era al nostru. De ce mi-am amintit tocmai acum de toate aceste lucruri? Habar nu am….

Poate că mi-e dor de simplul covârșitor al acelor vremi, de sufletul meu. Am ascultat Skillet- whispers in the dark până când m-am săturat și acordurile acestea mi-au intrat în piele. Atunci nu știam cât de adânc pot simți  și nu dibuisem nimic din nebunia ce mă cuprinde când sufletul meu se aprinde. Îmi trebuie atât de puțin să-mi pierd capul. Și sufletul. Și viața. Dar nu mă dau deloc în vânt după împlinirea viselor. Așa rămân dezamăgită și sunt un soi de acritură insuportabilă. De aceea îmi pierd capul de una singură, copilărește și prostesc. Dar ca fiecare om am și eu defecte cu duiumul. Dacă nu am mintea întreținută simt să plec. Joacă-te cu mine, forțează-mi mintea…fă-mă să fac orice nebunie și devin un soi de sclavă îndrăgostită dispusă să ofer orice, oricât. Așa am început să caut pe cineva care să-mi depășească mintea și să mă strunească. Cineva care să mă surpindă…și am reușit. Iubind ca o nenorocită, egoist și hain. Deși a ținut puțin m-am cunoscut pe mine râzând și-am scăpat de mucegaiul ce-mi chinuia ființa.

Am stat mult pe bloc…certându-mă cu D.(fata care susținea că e îndrăgostită de mine) tânguindu-mă groaznic. Pentru mine era un păcat să mă simt atrasă de o Ea, dar și altceva. Ceva al dracului de dur prins între iubirea de soră ce o simțeam și nebunia ei întrecându-mă. Puteam să jur atunci că mi-am pierdut mințile, iar mai târziu, când m-am îndrăgostit de primul băiat din viața mea, nici mie nu-mi venea să cred. Mă simțeam liberă și întreagă, capabilă să înfrunt orice. Despre viața ce a urmat am mai scris cândva…a fost un chin. Am luat foc pentru ca mai apoi să plâng peste cenușa propriului suflet. Am trecut prin viețile unor oameni din care m-am hrănit astuțios și am plecat fără un cuvânt uneori. Totul s-a dus în sufletul meu, refulat în scris, aruncat în visele mele, căci ziua eram altcineva. Și-mi convenea. Așa…dizolvându-mă, apoi adunându-mă în fâșii diferite mintea mea se desfășura ghiftuită. Am învățat să fiu mai multe variante ale mele atât cât să nu mă prăbușesc. 

Astăzi e ziua acordurilor sublime…ale unor poezii fără cuvinte. A unor dureri doar de o parte din mine știute. A unei fete ce plutește cu lacrimi în ochi…

aaaaa

Absența grăitoare a vieții

Fragment din Epilog-Dragostea din podul inimii

Mă gândesc să tai ce am scris și să o iau de la capăt. Să găsesc fraze alese cu care să te încânt. Dar nu am nimic ales. Vin dintr-o mahala cu povești în  care Iubirea durează și ajunge să-și ceară drepturile în fața lui Dumnezeu.