Plimbându-se prin El

El și-a scăldat cămașa putrezită

de timp

în tine

Și-n locul Pământului ce i-a stârpit pieptul

și-a pus icoanele

ce te-au orbit pe tine

De aceea tu gemi sub pielea lui și-i ții umerii

prin Iad

În timp ce acasă te așteaptă

Sicriul rece ținut la cald

 

El și-a scăldat chipul murdar

de viață

în ochii tăi aprinși

Și-n locul văpăii nenorocite ți-a zmuls părul

ascunzându-se la umbra lui

până s-a luminat de ziuă

De aceea tu zâmbești când îl miroși

căci îți mai dă din tine

În timp ce acasă, în prag

A ta mumă te așteaptă îmbrăcată-n negru

 

El și-a scăldat trupul înăsprit

de rău

în trupul tău neatins

Și-n locul Bătrâneții  pe sfârșite ți-a zmuls Copilăria

învățând să meargă

prin rouă

De aceea tu strigi de durere când îl strivești

cu câlcâiele

În timp ce acasă femei cu părul despletit

Te așteaptă să te îmbrace-n mireasă

 

El și-a scăldat viclenia de pe drumuri

strânsă

în fecioria ta albă

Și-n locul urâțeniei ți-a zmuls tot sângele

îmbăindu-se în el

până ce-a devenit un zeu

De aceea tu îi stai la picioare

și-l slăvești

În timp ce acasă țăranii flămânzi și însetați

Fură brațe de flori de pe câmp să te îngroape

 

El și-a scăldat nemernicia

uciderilor uitate timpuriu

în iubirea ta nesfârșită

Și-n locul tău nu a dat niciun argint

zmulgându-ți doar viața din piept

lăsându-te străină de Dumnezeu

De aceea tu nu mai poți muri

și nici trăi

În timp ce acasă plânge și câmpul

Îți plâng și surorile și frații și tot satul doar te-or găsi odată

 

Dar tu, fată dragă ești pe drumuri

cu desaga spartă unde nici stele nu mai stau

cu pieptul gol și inima rănită

și răni-n piept

Căutând orbește  pe cel ce te-a ademenit departe

Nici nu îți mai pasă că o să mori printre străini

Și tot satul o să plângă!

4

Noi Doi? Doi aiuriți

Tu ai în buzunar mărunțișul mării

Și-n păr câteva urme

În locul sufletului și al inimii

Ți-ai îndesat cuminte  hârtii curate

Eu, am buzunarele goale

Și mâinile pline de buzele Tale

În piept mi-am pus cerneală

Și-n stomac câteva petale

Tu știi și ești, și ai Culoare

Eu încerc să mă nasc sub tălpile Tale

Noi Doi?

Doi aiuriți

Iubind!

poza post

O scânteie 2

   În timp ce mergea prin frig se gândea că nimeni nu ar putea să o judece. Îi era foame și rău. Un rău spurcat care tâșnește din suflet și-ți scuipă prin viscere. ,,Nu pot arunca cu pietre…ceea ce e corect în sufletul și mintea mea nu va fi niciodată pentru ei”,  își spunea în timp ce-și continua drumul. În urmă cu doi ani aflase că mama ei are cancer, iar de câteva luni lucra drept animatoare. Nu se gândise că va face așa ceva vreodată, la cei 17 ani. Dar mama ei nu reușise să mai muncească, să aibă grijă și de casă și să lupte cu boala.  Încerca zadarnic să reziste prin spitale într-o luptă ce nu se mai dădea pentru a trăi sau a te vindeca, ci pentru a avea bani. Bani pentru medicamante și de ,,pus în buzunare”.  Nu știa decât să danseze; o făcea de când era micuță, de una singură în fața oglinzii. S-a dus la un interviu la un club renumit, aflat în centrul orașului. Aici, un ditamai domnul(părea să fie de peste 150 de kilograme) s-a uitat la ea disprețuitor.

-Știi să dansezi?

-Da, am făcut și cursuri!

-Trebuie să fii senzuală, să știi să te miști și să înnebunești bărbații. Nu am nevoie de de copile pe care să le cresc, să le bag în cur bani, ca mai apoi, să nu-mi folosească la nimic. Ești curată?

-Curată?

-Da, ce te miră. Virgină sau nu?

-Nu.

-Bine. Ești și minoră. Ce belea! O să te instruiască fetele, diseară începi. Ai grijă ce faci. Nu primești a doua șansă. Acum apropie-te.

   A tras-o lângă el și i-a băgat mâna între picioare. Apoi i-a privit sânii și i-a atins fundul. O cerceta avid, în timp ce ei îi venea să plângă. Dar dacă ar fi făcut asta totul ar fi fost compromis. Se gândea la chipul livid al mamei, iar asta îi dădea o forță incredibilă. Mintea, sufletul îi fugise în brațe ei, astfel încât nu mai simțea mâinile mari ale bărbatului. Cât greu din ziua aceea, câte mâini atingându-i trupul, zmulgând o bucată de suflet. Bucata imensă ce cădea jos și putrezea acolo, printre atâția pași nenorociți. Colegele ei, mult mai în vârstă o urau. Poate pentru frumusețea ei de copilă crudă și curată, deși împărțeau aceeași nenorocire. Rezista în fiecare zi. Într-una din ele toată speranța ce duhnea a cenușă a dispărut. Domnul imens a pus-o să se dezbrace, apoi să se așeze jos, să-și desfacă picioarele. A început să gâfâie ca un porc, să o sărute grotesc. Lacrimile îi șiroiu pe obraji în timp ce îi venea să urle de durere. Pe masă era un pistol, tare ar mai fi vrut să îl ajungă și să-i zboare creierii ticălosului. A făcut-o el amenințând-o că dacă nu tace o trimite mamei în pungi de plastic. A bătut-o mai apoi până și-a pierdut cunoștiința. Alte nopți însemnau atingeri vulgare, vorbe anapoda. Toate înfipte precum niște sulițe în suflet. Acum, mama ei murise. Ieri o înmormântase. Mergea agale pe stradă, plângând. Nu își amintea de când nu mâncase, de când nu plătise întreținerea, de când nu mersese la școală. De când nu mai era un copil normal. Prin gând i-a trecut fulgerător- ,,Dacă m-aș sinucide? Aș fi mai aproape de mama. Aș strânge-o în brațe. Poate că noi după ce murim chiar ajungem la Dumnezeu și poate că acolo nu mai simți durerea aceasta în piept. Trebuie să mor. Trebuie. Nu mai am pentru ce trăi. Nu va ști nimeni și nici nu mă va căuta. Apoi Dumnezeu îmi va spăla sufletul și trupul. Dar dacă nu există cu adevărat?”.  În incertitudinea aceasta a mers în continuare până a ajuns în fața unei biserici. Se gândea să fugă și să se arunce de pe pod. Un preot bătrân i-a apucat brațul și a susținut-o. Simțea că totul se prăbușește. Când s-a trezit bătrânul era lângă patul ei.

Semăna parcă așa bine cu Dumnezeu. Poate murise…poate era chiar El…poate…

Absența grăitoare a vieții(Capitolul 14)

Și fluturii morți pot iubi
Astăzi m-am trezit cu o durere crâncenă de picioare. Am luat autobuzul până la locul de muncă al Iuliei. Din ziua când a venit la noi Mihai ea a început să profeseze la spitalul de urgențe ,,Sf. Spiridon”. Câți ani să fi trecut de atunci? Peste 30 de ani. O viață de om. Atât de încâlcită. Când a venit la noi Mihai avea 70 de ani. Uneori îl vizita prietena lui Emi care își finalizeze studiile și ajunsese psihiatru. Nu voia să renunțe cu niciun chip la visul celui pe care îl iubea și acum, deși în fiecare zi încerca să-și continue viața ce i se părea seacă, întunecată și amară. Mihai a mai trăit patru ani cu zâmbetul pe buze învățându-l pe Lucian cam tot ce știa el, și nu era deloc puțin. Eu am început facultatea în octombrie și lucram ca și operator ,,call center” pentru niște studii de piață câte patru ore pe zi. În anul doi, prietena lui Emi, Amelia m-a luat drept ajutor la Spitalul Socola din Iași. Învățam în fiecare zi cum să-mi stăpânesc când inima, când mintea pentru a nu tulbura rănile ce clocoteau în trupurile firave, îmbrăcate în alb, târându-se pe holuri.Astfel, reușeam să mă descurc cât de cât singur și să nu o împovăresc și mai mult pe Iulia. Ca și chirurg viața îi era istovitoare. Oamenii îți mureau și trăiau în brațele pe care le blestemai uneori cu sârg, alteori le mângâiai aducându-ți aminte de lacrimile de bucrurie ce le-au spălat. Pentru Iulia a fi medic era o parte din ea în care își arunca sufletul și se ciorovăia adesea cu Dumnezeu, într-o luptă veninoasă pentru a învinge moartea. Lucian creștea frumos, deși viața îl pedepsise atât de dur la o vârstă fragedă. Rămăsese orb. Știa fiecare loc din casă pe de rost, apoi m-a rugat să-l ajut să învețe și împrejurimile. Îl țineam strâns de mână și îi povesteam ce vedeam. Învăța extraordinar de repede. Urmând o școală specială pentru nevăzători o făcea mândră pe Aglaie care cu lacrimi în ochi îi pupa obrajii și-i făcea semnul crucii ori de câte ori apuca. Lucian, era interesat de orice și nu se plângea niciodată. Părea înțelept și ne înduioșa când în fiecare seară se retrăgea în colțul unde știa că Aglaie ținea cu sfințenie icoana d ela bunica ei rugându-se. Stătea acolo minute întregi până când genunchii i se înroșeau și trupul îi amorțea. Ce i-ar fi putut spune el la zece anișori lui Dumnezeu nu putea ghici niciodată.
Am învățat cu sârg fiecare curs în parte chinuindu-mă să iau note cât mai mari. Alături de Amelia învățam mult mai mult decât orice carte m-ar fi îndrumat vreodată. Din zona gării luam autobuzul 31 și coboram în fața spitalului după 20 de minute. Aici portarul mă saluta bărbătește și-mi spunea că Dumitru mă așteaptă. Dumitru era un bătrân ce stătea pe o bancă apropiată de stradă mereu cu spatele. L-am întrebat de ce nu se întoarce cu fața și mi-a spus trist că vor veni să îl ia dacă îl văd. Ba mai mult, așa stă de pază și el îi va simți ca să îi poată avertiza pe ceilalți, să-și salveze viețile. Cei de care se temea Dumitru erau din lumea de dincolo, demoni frumoși(așa îi descria el), îmbrăcați în alb care se furișau în cele mai curate suflete și le schimbau.
-Aseară pe înserat unul a venit și la mine. A luat înfățișarea ta, dar eu l-am mirosit. Mi-a vorbit multă despre lume și despre cum aș putea să scap de aici. Mi-a vorbit despre doctori și cum că ei ne-ar ține aici pentru a ne vinde organele, pentru a ne vinde și sufletul. Dar cine să-l creadă. M-am prefăcut speriat. Mi-a pus mâna în dreptul inimii și a mângâiat. Puteam să jur că vrea să mi-o zmulgă din locul ei. Locul se învinețea și mă ustura. Nu am mai putut respira și am țipat zvârcolindu-mă. Când au venit cei cu injecțiile acelea puturoase el s-a strecurat și s-a lipit de zid. Era atât de alb…precum varul.
-Apoi?
-Apoi mi-au făcut injecția și au plecat. El s-a desprins din zid și a început să danseze. S-a dezbrcat și a început să se mângâie. Treptat devenea femeie, înțelegi?
-Da, Dumitru, continuă…
-Credea că voi vrea să îl ating pentru că mi-ar fi poftă. De unde. Mirosea îngrozitor, prietene. Sânii, incredibil de mari, rozii și coapsele se lăsau purtate de o muzică ce o simțeam și eu în ploaia de afară. Ce nebunie. M-a chinuit așa până dimineață.
-Cum a plecat?
-Nu a plecat. Stă și acum acolo, din nou bărbat nu vrea să iasă afară.
-Vreau să-l văd și eu.
Dumitru s-a ridicat și mă ținea de mână ca pe un copil. Își pierduse mințile după ce fusese torturat în perioada comunismului pentru niște articole într-o gazetă. Recita Eminescu și Bacovia încontinuu, știindu-le opera din scoarță-n școarță. Întrând în cămăruța mică văruită în alb, eram ca într-o cutie de chibrituri în care cineva ar fi înghesuit gânduri. Mi-a spus că e în colț. Mi-am îndreptat privirea înspre acolo. Razele soarelui se întindeau jucăușe pe parchet după ce străpungeau sticla. În zare dealul plin de verdeață îți odihnea pieptul. Cerul părea liniștit, spre desosebire de Dumitru căruia îi transpiraseră tâmplele și respira greu. Capul îi era plin de semne ale loviturilor suferite. S-a așezat pe pat. Pe mâini observam răni încă nevindecate.
-Spune-i că sunt aici…
-Știe. Se uită ciorâș la pantofii tăi curați. Nu îi place deloc mirosul tău tânăr. Îi vine să te plesnească, dar nu îndrăznește.
-Spune-i să o facă.
În spate am auzit patul scârțâind și zgomote de pași. Dumitru se ridica și se îndrepta spre mine. Am simțit mai apoi o lovitură puternică în cap și am căzut jos. Dumitru respira și mai greu și mă privea atent. Țineam ochii închiși și-mi ațineam respirația, astfel încât să-i aud mișcările și să pot ghici ce face. S-aîndreptat spre pat și s-a așezat ușor jos. Apoi a început să strige…
-Prietene, prietene…te-a lovit. A îndrăznit.
A alergat de pe pat până la mine împiedicându-se și s-a așezat în genunchi. M-a luat în brațe și plângea. Spre seară i-am povestit Ameliei pățania. M-a privit și apoi mi-a cerut să rămân în noaptea aceea cu ea în spital. Într-o cameră lipiseră hârtii murdare pe perete, au pus un scaun în mijloc, cu lanțuri, cătușe, o cadă plină cu apă și un bec murdar agățat de tavan. Amelia dădea dovadă de o energie terbilă în timp ce muta scaunul, acoperea fereastra și murdărea cu pămând parchetul. Câteva sticle făcute cioburi într-un colț. De partea cealaltă a unei ferestre oglindă directorul spitalului privea încordat, căci nu fusese de acord cu hotărârea Ameliei. Îngrijorat își freca mâinile una de cealaltă și mă privea umil. Pe scaun au pus un fel de păpușă de mărimea unui om slinoasă de la atâtea folosiri învechită. Eu m-am plimbat cu Dumitru câteva minute. Trebuia să nu simtă nimic din ce i se pregătea. Mie mi se părea un film SF. Aveam doar 21 de ani. Era o seară frumoasă de mai când Salcâmii izbucniseră dintr-o dată în floare. Viața mea era însoțită de acest parfum. Dumitru mergea alături de mine și refuza să vorbească. Uneori îmi mai povestea de câte o iubire îndepărtată a lui. De câte o fată pe care sufletul o iubise tăcut în furtuna vremurilor tinereților lui. Când ea visa el plângea de dor și încropea versuri pe care dimineața le arunca în soba care mai avea puțin jăratic. Ieșind pe drumuri gândul îi zbura tot la ea și și-o imagina la căldura sobei râzând cu surorile, croșetând pesemne, gândindu-se măcar o dată la el. Măcar o clipă să o ardă și pe ea focul acesta mistuitor și-n cenușa ce i-ar fi rămas să-l viseze pe el. Sleit de puteri seara se întorcea acasă și îndura sudălmile tatălui care îi reproșa că nu se va alege nimic de soarta lui. Omul bătrân, uitase că era vacanța de iarnă și apoi, încă se mai credea tânăr când Dumitru era mic și avea de învățat de la el. Însă acum crescuse, iar tatăl nu mai avea nimic cuceritor de spus ca odinioară. Și dacă tatăl lui citea sobru și superior diverse gazete, Dumitru acum scria articolele din ele. Tatăl lui nu suflase o vorbă vreodată despre asta. Într-o zi mama lui făcând curat în biroul bătrânului orgolios a găsit toate articolele decupate cu numele lui Dumitru îngroșat scris în partea de jos. Miroseau a mâncare, erau pătate de cerneală și lacrimi. Cineva subliniase îndelung unele fraze. Dar lui Dumitru nu îi păsa de adulația aceasta secretă. Se mulțumea să scrie în continuare, să vorbească ore în șir cu prietenii. Îi plăcea teribil când era ascultat și toți gură-cască veneau la masa lui, stând în picioare, sorbindu-i cuvintele. Ce supremă putere îi curgea atunci prin vene. Când ajungea în zori acasă tatăl îl striga din același birou în care nu puteai respira din cauza fumului de țigară. Puțin amețit îi zâmbea apoi îl întreba de ce dracu se uită ca vițelul la poartă nouă. Scârbit Dumitru se târa spre așternuturile moi și adormea. Viața era tihnită. Apoi s-a instaurat comunismul și el a scris împotriva noilor orânduieli. Ce acră ironie a sorții luptând cu morile de vânt. Mama lui stătea la rând câte o zi pentru o pâine și o jumătate de ulei, iar surorile își îngrijeau tatăl ce zăcea de câteva luni din cauza unei boli de inimă. Pentru că nimeni nu îi mai accepta articolele, Dumitru nu și-a mai putut continua studiile. Tatăl lui a murit apoi cu lacrimi în ochi, povestea el. Îi rugase să nu lupte împotriva celor puternici și să joace cu torenții, dar bietul…Dumitru luase de la el ceea ce nu și-ar fi dorit vreodată. Orgoliul. Nu putea suporta talpa noi stăpânii strivindu-l ca pe un vierme. Doar vorbele mai rămâneau slobode uneori în camere obscure ca într-o pivniță. Cu îndeletnicirile de conducător strânsese câțiva prieteni ce-i împărtășeau părerile. Nu am aflat prea multe din ce făceau ei, doar din spusele Ameliei că unelteau împotriva regimului și uciseseră un securist. Pășind a lehamite Dumitru se îndrepta spre holul spitalului ce semăna cu un conac. Toate becurile erau stinse, niciun bolnav pe hol. S-a uitat îngrijorat spre mine, apoi și-a continuat drumul. Când a ajuns în fața camerei cu pricina s-a oprit și a început să tremure. M-a retras în camera alăturată alături de vreo șapte medici împreună cu Amelia. Dumitru a stat îndelung de abia stăpânindu-și tremurul. A pășit neîndurător de sobru în cameră dintr-o dată. A scuipat păpușa îngrozitor de vulgar și i-a spus ,,Curvă”.
Apoi, dintr-o dată a început să vorbească cu o voce ce nu i-o cunoșteam…
-Crezi că poți unelti împotriva celor puternici, jigodie? Sau crezi că un om contează pentru noi? Nu, nu contează. Dar știm că pentru tine contează enorm surorile tale. Le vezi acolo în colț?
A privit cu dispreț înt-un colt al camerei unde în închipuirea aceea surorile acestuia se aflau legate cel mai probabil, poate pline de răni încă crude, în sânge.
-Nu-i așa că-ți pasă? Nu, zici(?) a mai întrebat o dată și i-a trântit un pumn păpușei. Și-a îndreptat privirea spre hol și a zis, Aduceți-l pe Tartacioc aici, să le înfierbânte pe fetele acestea reci. A privit păpușa și a vorbit din nou.
-Ce? Ți-e frică că Tartacioc îți va iubi surioarele? Chiar asta le va face. Să le vezi sânii lor(s-a îndreptat spre colț și strângea din dinți ca și cum ar fi spintecat niște haine)…uite, îi vezi? Cât de moi, cât de albi, cât de dulci(scoțându-și limba afară, lingând). Degeaba te zbați. Degeaba ele strigă(dădea din mâini de parcă le-ar fi plesnit pe plăsmuirile celor două femei).
Între timp intrase și Tartacioc. Dumitru scuipa și înjura, râdea privind păpușa căreia îi mai trăgea câțiva pumni. Privea spre colț ca și cum în minte îi venea o poftă nebună de carne. Striga la Tartacioc să o facă mai repede, mai adânc, să lase sângele virgin să-i învăluie bărbăția. După ce a râs, deși lacrimi îi curgeau haotic pe obraji, a dezlegat păpușa și a așezat-o jos pe cioburile de sticlă, apoi a băgat-o cu capul în apă. Așa, plușul și vata se înmuiaseră teribil, iar copia lui Dumitru cel tânăr părea pe moarte.
-Arăți ca un rahat și puți ca unul. De când nu ai mâncat, stimabile scriitorule de două parale? Plângi? Bine faci.
Probabil Dumitru cel tânăr îi răspunsese că nu a mâncat de cinci zile și îl scuipase. Cel de acum s-a așezat turcește și părea să mănânce. Apoi minute lungi și chinuitoare de strigăte și lovituri. Spre miezul nopții printre strigăte puternice Dumitru a leșinat. Cine să știe unde ar fi dus toate astea? Poate nicăieri sau într-un loc mai întunecat decât acesta. Când și-a revenit era în cămera lui….s-a uitat duios la mine și la Amelia.
-Dormeam.
-Da, am venit să vedem ce faci.
-Trebuie să ajung acasă. Neapărat.
-Acasă, a întrebat Amelia? Nu ai mai fost de 10 ani.
-10 ani? Trebuie să o văd pe soția mea, să îi spun să plece, căci securiștii or să mă caute.
-Dumitru liniștește-te. Ești aici de 10 ani…comunismul a trecut. Tu ai fost găsit de securiști, torturat, apoi ți-ai pierdut mințile. Ai plecat de acasă, ți-ai părăsit familia…
În fragilitatea sa Dumitru și-a acoperit urechile cu mâinile, nu voia să afle ce se întâmplase. Înțelegea, într-un fel care ni s-ar putea părea nebunesc, că nu poate alege realitatea pentru că sufletul și mintea lui nu ar suporta-o. Era doar o clipă de revenire pe care o refuza. Lumea îi fusese furată pentru totdeauna. La ce bun să afle acum adevărul? Ar fi fost doar un catarg în adâncuri pierdut pentru totdeauna de vas. Cel puțin aici, la adăpostul bolii sale exista o lume pe care o simțea. Acest lucru a fost primul pe care l-am învățat de la Amelia, că nu poți face nimic fără ca omul căruia îi susții greul să accepte ajutorul tău. Nu te poți lupta cu aceste mori de vânt, ori cât ai vrea. Nu neapărat medicamentele și nici îngrijirile îl ajută pe om, ci credința că se poate vindeca și că lumea în care pășește e mai bună decât cea care îl forțează să meargă. Lupta se duce în dorința lui de a trăi și de a fi fericit. Dar când omul renunță la aceste lucruri, datoria noastră de medici(de orice fel) este să-l ajutăm să le regăsească. Să se regăsească pe sine și viața ce s-a ascuns în tenebrele unui suflet încercat de Deus. În scurt timp, Dumitru a adormit mai liniștit ca niciodată. Pojghița aceea a incertitudinii de pâclă se frânsese și el conștientizase lucid că s-a întâmplat ceva. Amelia aștepta acum să exprime dorința de a reveni.Care ar fi putut să apară a doua zi dimineață în zori, peste 10 ani sau niciodată. Pentru unii oameni limita acea fragilă între iluzia realității și realitate e străbătută, învățată pe de rost. În sinea lor ei știu că nu se pot reîntoarce la ceva ce au pierdut. Chiar dacă te poți ridica de foarte multe ori din mâlul ce te țintuiește la Pământ, vine o zi când nu o mai poți face. Și nu pentru că aripile ți-ar fi murit sub greutatea mâlului ci poate pentru că….nu vrei ca odată ridicat deasupra solului, privind Pământul de sus să lași bucăți uscate de noroi să-ți cadă peste amintiri, sau poate că începi să iubești ceea ce ai- mâl, sau pentru că nu poți avea altceva. Oricum ar fi decizia de a rămâne acolo indiferent de acele mici raze de Soare prin spărtura zidului e o dovadă de forță a sufletului. Că parcă prea ne ucidem când ne sforțăm să râdem atunci când plângem. Nu am văzut pe nimeni vreodată să spună atunci când e fericit- Doamne, ia-mi te rog fericirea aceasta ce o simt în numele Tău și dă-o altcuiva care are nevoie. În schimb, când suferim îl rugăm pe Dumnezeu neîncetat să ne sprijine și să ne aducă mântuirea. Îl rugăm pe Dumnezeu să ne mângâie spiritul, să ne izbăvească de rău, să aibă o infinită milă și să nu ne supună încercărilor. Ne dorim cu ardoare ca în clipele de grele cumpănă bunătatea Lui să ne îmbrace sufletul și suferința să pălească. Dar de ce nu l-am ruga într-o dimineață așa(?)- Dumnezeul meu, Te rog astăzi să mă faci să sufăr și să duc cu Tine, măcar puțin, greul lumii. Își va zice cineva că mai bine mi-aș pune un sac în cap și mi-aș da drumul singur într-o prăpastie. Dar poate că se merită încercat. Dacă tot ne e atât de ușor să cerem, de ce nu am putea cere orice?
Apoi, am mers împreună cu Amelia în parcul din spatele spitalului. Era o femeie frumoasă chiar dacă trecuse de 45 de ani. În biroul ei ținea o poză cu Emi și ea de când fuseseră la mare. Ea avea părul blond și lung, iar el era brunet. Ochii îi păreau amândurora plini de nisip așa…ținându-se în brațe, zâmbind larg camerei, ținându-se strâns de mână. Costumul de baie al Ameliei negru îi reliefa trupul armonios, parcă desprins de pe coperțile revistelor. De-a lungul timpului bărbații pe care îi întâlnise au încercat să o cucereasă zadarnic. Chiar și ea voia să iubească, nu așa cum îl iubise pe Emi, căci nimic nu îl putea zmulge din sufletul ei, dar să continuie, într-un fel, să fie. De fiecare dată când încerca sufletul îi gemea de durerea și prefera să fugă părând o înfumurată afurisită cu prea multe pretenții. Până într-o zi….râdea când își amintea.
,,Aveam aproape 30 de ani. Mama mă chinuia mereu implorându-mă să fiu cu cineva, apoi văzând că nu reușește începea să mă certe. Nici nu-mi stătea gândul la asta. Când totul devenea prea apăsător mergeam noaptea în cimitir și dormeam acolo, cu Emi. Nu m-a văzut nimeni niciodată, iar dacă ar fi făcut-o mama mi-ar fi zis că sunt nebună. Dar era atât de bine. Și acum mai fac asta. Acolo, lângă pieptul lui e atât de multă liniște. Ca și cum sufletul lui m-ar parcurge și eu simțindu-l l-aș opri până dimineață. O clipă în care să-i prinzi mâna de Pământ din mintea ta și să-i reamintești cât îl iubești și cât îl aștepți…aici, în viața ce nu mai merită trăită fără el. Să îți apropii pieptul plin de viață de al lui gol și să-i împrumiți din inima ta până dimineață. De parcă ți-ar șopti prin vânt- Știi? Am nevoie de o bătaie…de o bătaie de inimă de a ta.” Într-o seară am intrat plângând în primul local care mi-a apărut în cale. Nu știam să beau. Doar cu Emi luăm câteodată bere ce mă amețea teribil, spre distracția lui și supărarea mea. Era atât de frumos, eram doar niște copii. Cred că m-am îmbătat din prima jumătate de pahar. De mine s-a apropiat un tip foarte arătos. Parcă era din filme. Am început să râd și nu pentru că mi se părea amuzant, ci pentru că am crezut pentru o clipă că e o vedenie cauzată de alcool. M-a privit uimit și a început să vorbească.
-Ei bine, am văzut multe doamne la viața mea pe care am încercat să le abordez, dar nici una nu a râs până acum.
Eu am început să râd mai tare. În mintea mea îi ziceam- Hai, du-te dracului, tu marele bărbat cu multe femei văzute la viața ta… încă nu m-ai cunoscut pe mine. Dar, era doar în mintea mea. În realitate râdeam ca o idioată și îl priveam încrezătoare. Avea părul pieptănat cu grijă spre deosebire de al meu care semăna cu o căpiță de paie. Haine atent alese și o înfățișare demnă. Eu eram un dezastru cu rimelul curs pe obraji. Avea ochii căprui, la naiba, iar eu doar la ei mă holbam. Semănau atât de mult cu ochii lui Emi, sau așa mi se părea de disperare și dor. S-a așezat lângă mine și a cerut un pahar de apă cu lamâie și gheață. Mă simțeam mizerabil cu paharul meu de alcool pe care îl țineam cu amândouă mâinile de parcă mi-ar fi fost frică să nu îl pierd. Iarăși am râs.
-Cred că sunteți puțin amețită și de asta râdeți, dar e bine, mai uitați de probleme.
Îmi venea să-i zic- Hai nu zău, atotștiutorule, dar i-am spus că nu sunt o ditamai duduia ca să-mi vorbească așa. Acum râdea el. Am râs și eu mințindu-l că sunt femeie de serviciu la spital. S-a uitat la mine parcă vrăjit. Eu așteptam să plece naibii o dată și să pot plânge. Dar a stat.
-Cum te numești, Femeie frumoasă?
-Femeie frumoasă.
-Aha…e bine. Și ce cauți aici?
-Niște fluturi mai puțin morți decât ai mei de înghesuit în stomac.
-Aș putea să te ajut.
-Nu cred.
-De ce?
-Uite așa…nu vreau fluturi la mâna a doua și-n viață. Nu-mi plac fluturii arătoși.
-Aș putea să-i mâzgâlesc ca să fie mai urâți, ce zici?
Râdeam. El mi-a luat paharul cu băutură și mi-a întins apa cu lămâie. Atunci i-am simțit parfumul care mă amețea. La cât de pierdută eram îmi venea să mă întind în brațele lui, dar am stat cuminte. A băut tot paharul dintr-o înghițitură, în timp ce eu am rămas cu gura căscată.
-Zâmbești prea larg acum, mi-a spus la fel de serios, parcă trist. Îmi plăcea și nu îmi venea să cred.
Îmi placi i-am spus eu, iar el m-a privit absent și a răspuns- Și tu, mie. A cerut o foaie și din buzunarul sacoului a scos un creion. Probabil a înțeles nedumerirea din ochii mei cu privire la creion și mi-a spus că e pictor. A desenat un future așa cum nu văzusem vreodată. Mina rănea fiece linie, iar și iar, până când crezuse de cuviință să verse băutura peste el. Îmi venea să-l plesnesc.
-Ai zis că nu vrei fluturi arătoși. Uite, acesta după ce o să se usuce va fi odios și mort așa cum vrei.
Voiam să-l îmbrățișez cumva, dar nu îndrăzneam. A făcut-o el însă. Erau ani întregi de când nu trăisem o îmbrățișare de acest fel, atât de sinceră și dură. Ni se amestecau parfumurile și ființa cu totul. Îl vedeam pe Emi zâmbind undeva la o masă, învăluindu-mă cu privea. M-am lăsat purtată de bărbatul ce își lăsase mâinile pe spatele meu și îmi șoptea necontenit –Ești bine acum. Cred că plângeam. M-a condus până acasă și m-a ajutat să ajung în apartament. Nici măcar nu-mi puteam mișca picioarele. A stat cu mine până dimineața neîndrăznind să se miște de pe fotoliul de lângă pat. Când m-am trezit casa mirosea a portocală. Decojise câteva și după ce făcuse suc turnase în el coaja prăjită. Nu știam de unde scosese asta, dar mirosul și gustul erau ireal de bune. Pâine prăjită cu dulceață de căpșuni și un buchet imens de liliac alb. Era schimbat, căci dăduseo fugă până acasă. Stătea la câteva străzi distanță. Cum de nu ne întâlnisem până atunci. Așa o fi vrut Dumnezeu cine știe. În ciuda aparențelor se descurca tare greu cu banii. Era un boem doar și un suflet tulburător de frumos. Mama lui era imobilizată la pat. M-a vizitat un an fără să ceară ceva în schimb. Nu m-a atins în felul acela din care eu ar fi trebuit să înțeleg că el vrea mult mai mult decât ceea ce trăia. Dar știam că era îndrăgostit și eu o simțeam. Petrecem nopțile împreună la el acasă. Mâncam, ne uitam la filme și povesteam. Fiecare cu viața lui de până atunci. Fusese căsătorit cu o femeie bogată, apoi un divorț și pierderea copilului. Nu avusese bani să dovedească că poate să-i ofere micuțului viața pe care i-ar fi oferit-o mama lui. Dar…iubirea lui pentru tatăl desăvârșit femeia înfumurată cu conturile pline nu i-o putuse șterge copilului. Cu avocații, judecătorii mai mergea. Eu i-am povestit despre Emi plângând, râzând în timp ce el mă ținea în brațe. M-a înțeles și mi-a spus că sunt iubiri ce nu trec niciodată. Altele par a fi iubiri, dar sunt doar sentimente ce pălesc în timp. Vise care se trezesc. Apoi, în ziua când se împlinea un an de la întâlnirea noastră în barul acela a venit cu un bughet mare de trandafiri roșii. Până atunci îmi adusese mereu albi.
-Eu nu mai pot…
-Daniel, s-a întâmplat ceva?
-Adorm spre dimineață mai mereu; frământându-mă, plângând, dorindu-mi să vin și să zac la ușa ta fără să mă vezi. Te privesc până amețesc temându-mă că atunci când voi reveni nu îmi vei deschide tu, ci o oarecare și eu mi-aș da seama că a fost doar o iluzie. Când te țin în brațe aș vrea să mor acolo, iar când te ascult aș vrea să nu te mai oprești. Vreau să știu dacă ești bine, dacă ai mâncat, dacă ai zâmbit…vreau să știu când te doare. Vreau să știu ce simți sau gândești. Vreau să merg acolo unde mergi și tu. Să fiu acolo unde ești și tu. Mă doare când te doare, iar atunci când ești fericită simt că plutesc și tot ceea ce sunt eu a alergat dintr-o dată în Rai. Cred că te iubesc Amelia..
Mi-a stat inima de fericire, apoi cu același râs din prima seară, l-am întrebat- Doar crezi?, în timp ce el m-a luat în brațe la fel și mi-a șoptit- Nu, eu chiar te iubesc. Și vreau să fiu alături de tine mereu, doar să mă primești. Știu că tu nu mai ai suflet, îi aparține lui și…te înțeleg. Pare o nebunie nu-i așa? Dar…lasă-mă să te iubesc și să te fac fericită.
-Și eu te iubesc, Daniel. Am vrut să-ți spun asta, dar nu aveam curaj. Nu știu unde mi-e sufletul, habar nu am, dar ce e acum în fața ta din mine, îți aparține.
Și după atât de multă vreme de singurătate, mâna îmi era ținută cu o aceeași putere. Daniel s-a apropiat ușor de mine și m-a lăsat să-i simt din nou parfumul. Am închis ochii și am simțit că mi s-a deschis pieptul, iar el a intrat cu totul acolo. Îl simțeam atât de greu și nu mai eram singură. Acolo, pe podeaua rece, m-a făcut a lui. Mirosea a el, a trandafiri, portocală prăjită, liliac…a fericire. Nebunia acelui moment m-a făcut să-i mulțumesc că mă face vie. Și de atunci suntem împreună..” mi-a povestit la început Amelia cuprinsă de emoția fericirii. Acum, aprinzându-și o altă țigară Amelia se gândea pesemne la Dumitru încercând să găsească ceva care să-i readucă liniștea de dinaintea furtunii ce îl îndepărtase de vas. Mulți ani nu am mai citit jurnalul lui Lucian. Parcă îmi era frică. După noaptea cu Dumitru l-am deschis și am început să citesc…

Noi Doi? Cenușă….

Când Tu îți ții pieptul în mâini îl simți greu…cu amintiri ce se mai zbat și îți aduc aminte de vremea când trăiai. În locul pieptului meu e un morman de amintiri pe care nu am curaj să mă cațăr. Ce-aș vedea în adâncuri? Poate o lume incredibil de frumoasă. Poate nimic.
Astăzi am murit tot de atâtea ori de câte am încercat să-mi șterg lacrimile. Însemn două anotimpuri în viața Ta, câteva momente frumoase și multe clipe de renunțare. Am niște haine învechite în bagajul Tău și poate niște rămășițe de fluturi zăcând în cenușă. Poate sunt ceva pe un raft din dulapul din care zmulgi hainele dimineața grăbit. Sau poate nu. Să nu crezi că am să uit când eram prezentă în viața Ta. Acum sunt doar ceva pe care ceilați îl văd mort. Dar nu sunt…sunt vie, dar nu îndeajuns pentru a trăi. Și am prea puțină moarte pentru a pleca din lucrurile Tale, de a mă desprinde ca o lașă. Mă mulțumesc să mă lipesc de tricoul pe care îl îmbraci grăbit dimineața și astfel să-Ți sărut pieptul până să ajung la inimă. Sau poate că mă sting și nu apuc nici măcar să-Ți gust pielea. Pământul miroase a vară în mormântul acesta iernatic, iar mie mi-e dor. Atât de dor. Dacă ai ști…
Dacă ai ști sunt sigură că ai veni să mă strângi în brațe, să-mi golești pieptul de Pământ. Dar nu vreau. Îmi place mai mult cenușa Ta în sufletul meu decât omul ce ești acum…

O scânteie

Drumul pietruit șerpuia în neștire până spre casa lui. O casă mică, cu pereții din cărămidă, caldă și primitoare. Uneori se îmbăta ca un porc și înjura. Înjura toate femeile privind Cerul, râzând, blestemând, apoi se întorcea în casă și deschidea geamul de la bucătărie. Salcâmul din depărtare îi strivea pieptul cu un parfum greu de piatră măcinându-i simțurile. Așa, pe jumătate gol, trăgea amarnic din țigara ce scotea fum mai ceva ca un furnal. Bombănea și drăcuia în neștire până îl dureau tâmplele și-i venea să plângă. Plângea ca un copil și-și ștergea lacrimile cu dosul palmei, privind iarba ce părea să crească sun ochii lui, deasă, încă măruntă, plină de rouă. Soarele încă nu răsărise. Pe pat, femeia din seara trecută respira greoi cu gura întredeschisă. Se gândea cum dracu o chema uitându-se după hainele ei aruncate care încotro. Împlinise 35 de ani ieri, iar pe ea o găsise în barul acela pestriț. Să fi avut vreo 20 de ani, poate și mai puțin. Dar ce mai conta? De parcă ar fi fost vina lui că se înfierbântase atât când îi văzuse sânii tineri, albi, ademenitori în decolteul nesimțit și picioarele lungi și descoperite. Nici nu-i trecuse prin cap să facă dragoste cu cineva. Dar privirile ei și zâmbetul, și atingerile. Cât mai lipsea? Doar mâinile lui parcurgând-o nesimțit și vulgar pe drumul spre casă, brutalitatea cu care a aruncat-o în patul cu rufăria nu tocmai curată(uneori zăcea în pat încâlțat și cu hainele de peste zi), mușcăturile până la sânge, palmele strașnice. Ca și cum ar fi fost un animal care trăgea gemând de cadravul prăzii și îi plăcea sângele ce îi mângăia gura. Respira greoi răsturnat peste ea gândindu-se de ce dracu acceptase…Fata îl privea în ochi, gemea la rândul ei, își prindea sânii în mâini, mai cerea. Ce aș mai putea să-i mai dau…că doar…se întreba în timp ce continua anopada într-un dute-vino ce îi părea că e plin de miasme duhnitoare. Nici măcar nu-i știa numele ca să-i strige să-l ia în brațe și să-l lase să plângă. Dar cum mama măsii să plângi tocmai acum. Într-un colț al minții o parte a lui îi șoptea- Continuă și fă-o bine, arată-i cât de bărbat ești. Pe naiba, își spunea în continuare oprindu-se. Apoi ea îl privea cu milă și el reîncepea. Ce o fi vrut să însemne asta? O prostie desigur. Măcar de ar fi fost un puștan de 17 ani, dar așa. S-a îndreptat gol spre bucătărie să-și facă ceai. Nu avea decât de mentă. Fie și așa, își zise în timp ce privea flacăra. Fata se trezise și se așezase lângă el, cocoțându-se goală pe masa din bucătărie. Au tăcut…în timp ce au suflat în ceaiul fierbinte, apoi au privit cum ploua. Nu mai plouase de multă vreme. Asta îi asigura că trăiesc. Fata s-a așezat în brațele lui…și a început și mai nebun. El a așezat-o pe masă dorind să-i explice că nu vrea nimic, dar acolo printre cești și farfurii…niciodată nu o întrebuințase astfel. Zgomote înciudate de cioburi zgârâind podeaua îl înnebuneau. Din nou și din nou până trupurile li se lipeau și se contopeau. După aceea ea s-a îmbrăcat și a plecat. Nu i-a spus nimic. Nici măcar ,,Du-te dracului”! A ales o carte, după nici cinci pagini s-a săturat și a început să bea. Atât cât nu a mai fost în stare să vorbească, a tras pernele și cearșaful de pe pat și a adormit pe salteaua curată. A început să viseze…cuvinte de neînțeles la început. Apoi Iubirea aceeea care se dă în suflet fără ca măcar un gând să se strecoare în trup și să-l chinuie. O Femeie suplă, cu zâmbetul calm precum o apă într-un pahar, intrând în sticlă. Cu ochii fără Culoare și inima plină, doar de El. O Femeie căreia îi mai rămăsese doar sufletul. Și lui la fel. Cât îi mai plăcea să-i sărute sufletul și să-l îmbrățișeze. Cât de bine era…cât de fierbinte, ademenitor și plin.
Când s-a trezit fata era din nou la ușa lui. La dracu cu sufletul lui și-al ei atât de bine ascuns. Cu trupul ei atât de gol și de atrăgător…la dracu cu el și capul ce se legăna la gândul că o va strânge în brațe din nou. În timp ce ea stătea deasupra și el privea parcă prin ea se gândea că vorbește lumii și-o întreabă…
-Acum mă mai placi? Zi-mi nenorocită…spune-mi dacă îți plac. Spune-mi dacă atunci când tu ești pot fi și eu. Dacă atunci când tu mergi înainte, eu ar trebui să stau. Dacă după toate părăsirile mai contează una în care nimeni nu a venit, dar totul pleacă. Spune-mi ce dracu mai vrei de la mine, căci eu m-am săturat de toate. Chiar și de mine…

În gară….așteptând

Cu inima spartă printre șoaptele păstrate în buzunare Te așteptam stând turcește pe marginea peronului. Îmi spusesem că voi sta acolo oricât, poate vei veni. Așteptam cu ființa încordată hârșâitul roților pe șine și gigantul de metal urnindu-se greu, a sfârșeală. Așteptam murind de nerăbdare să-Ți ghicesc papupicii printre atâția alții coborând din tren, căci îmi era frică să Te privesc în ochi. Dacă se schimbaseră între timp? Dacă în ei nu aș mai fi găsit aceeași Iubire adusă din viața ce o trăisem cândva? Așteptam să-Ți zăresc picioarele și genunchii când Te-ai fi aplecat să îi vorbești fetei zăcând acolo de luni întregi, nemâncată și nespălată. Cu sufletul gol și obrajii murdari de atâtea lacrimi. Să o întrebi cine e și pe cine așteaptă fără să știi că Tu ești cel așteptat, râvnit, dorit. Să fie noiembrie și frig, iar Tu să vrei să fugi într-o cafenea cu pereți murdari și podele dezbătute. Să sorbi din ceașca prea mică, frigându-Ți degetele fără să vezi că mie îmi curg lacrimile în cafeaua amară și mâinile îmi sunt înghețate. Fără să-mi vezi degetele vineții și trupul ciopârțit de răni. Fără să simți frigul ce-l simt și eu prin hainele rupte, ci să îți placă căldura paltonului Tău. Să zâmbești, deși afară e întunecat în amiaza mare și să râzi de aventura prin tren într-un loc în care nu știi ce cauți. Iar eu să-i mulțumesc lui Dumnezeu că Te-ai rătăcit aici, lângă mine, și că Te-am putut vedea. Cine știe dacă voi mai apuca și Primăvara. Apoi vei vrea să pleci, căci sunt doar o străină ce ai găsit-o într-o gară. Poate fără casă, poate nebună. Poate nici una din acestea două. Să iei un nou bilet și să vrei să Te întorci acasă. Degeaba voi aștepta să mă iei cu Tine. Cum ai putea să primești în viața Ta pe cineva găsit în gară? Te înțeleg și nu Te condamn. Doar de ar da Dumnezeu ceva să nu mai meargă niciun tren și să mai stai puțin. Doar de Ți s-ar opri trenul în mijlocul câmpului, căci eu m-aș târî să vin până la Tine. Poate nu aș ajunge să-Ți ating urmele degetelor jucându-se cu aburii de pe sticlă, dar aș fi mai aproape de Tine. Dar trenurile merg și Tu Te îndrepți spre ghișeu. Ai spatele lat și puternic, pieptul tânăr și-aș vrea să încap acolo. Sau măcar în buzunarul cămășii Tale unde îți strecori biletul. Să dea Cerul să-l pierzi și controlorul să Te arunce jos la prima stație. Să nu mai ai bani cu ce să-Ți iei bilet și să mai stai cu mine. O voce de femeie urlă ora la care pleci. Mai sunt câteva minute. Îmi strângi mâna și zâmbești, iar eu Te urăsc, deși Te iubesc. Și Te urci în tren fără să Te uiți în urmă. Eu cad pe cimentul dur și mă doare trupul și cugetul. Sufletul îmi aleargă sub talpa papucilor Tăi, Nenorocitule și Tu îl calci aprig. Nici nu mă mai vezi din spatele geamurilor transpirate, nici nu Te mai interesez când scotocești după bilet. Ești fericit că Te întorci acasă. Dintr-o dată începe să ningă des și pieptul meu se înfierbântă. Poate îți vei aminti când mă sărutai și fulgi se încurcau în buzele Noastre, când mă strângeai în brațe până durea și nu Te săturai să stai cu mine, oricum, oriunde. Îți scoți capul pe geam, iar inima mea cântă de fericire. Dar Tu vezi doar fulgii și privești îngândurat Cerul. Sigur îți amintești doar că eu nu mai semăn cu cea pe care o iubeai. Privești spre ceasul ce îl porți în timp ce trenul pornește agale. Pleci. Poate de data aceasta pentru totdeauna. Îți scuturi picioarele fără motiv și-mi izbești sufletul de podeaua murdară. Pleacă mâhnit și cade pe scările strânse ajungând sub șine. Nu mă doare deloc când e strivit de greutate Ta și a atâția altor oameni. Te îndepărtezi în timp ce fulgi mari cad pe acoperișul trenului, simt că Te îngroapă, dar nu mai am putere să Te strig. Să-Ți spun să Te salvezi din iarna aceasta grea…să-Ți spun că Te iubesc și-mi pare rău. Să-Ți spun că eu voi fi mereu în gară…așteptând.