Capitolul 4

-Simona, nenorocită ce ești, nu ai mai venit aseară, nu răspunzi la telefon…

-Știu…am încercat să scriu…

-Ce?

- Uite! O iarnă a durerilor împrăștiate. În cămașa ta albă miroși a întuneric și buzele îți sunt pline de sânge, mergi apăsat și greoi călcând pe orice colț ce nu-ți place cum stă aruncat peste curbele tale. În goliciunea ta străbați nepătrunsul și eu m-aș înghesui în mâinile tale, numărând de câte ori ai strivit țigara neterminată între degete, de câte ori ai aruncat-o enervat și ai plecat. În mersul tău tu râzi, dar eu aș sta în lacrimile tale doar ca să ți le sărut apăsat și să te fac să le uiți. Aș vrea o podea întinsă pe care să pășești și să se audă zgomotul pantofilor tăi rănind podeaua, să-ți aud și mâinile aruncate în buzunare, să-ți simt și pieptul cuprins de curiozitate…Cam atât, nu am mai știut cum să continui.

-Simți să faci dragoste…

-Nu e adevărat.

-Ba e. De ce nu ai venit aseară?

-Pentru că vreau să trăiești.

-Eu nu vreau, dar spune-mi, de ce nu ai venit?

-Voiam să nu mă vezi așa. Voiam să mai aștepți și am crezut…

-Vino…am niște chestii să fumăm.

-Chestii?

-Da.

-Nu mai vreau, căci data trecută simțeam că degetele îmi sunt întoarse, iar tu erai prea trist.

-Ești un copil tont. Vino și atât.

-Nu vreau, ninge. Și nu vreau să văd asta, nu vreau să calc pe fulgi.

-Din cauza lui, nu-i așa?

-Spune-mi ce ai vrea să faci acum?

-Să te strâng pe tine în brațe.

-…Ușurel, căci nu vreau să te îndrăgostești.

-Poate, vino.

A închis, apoi și-a întors privirea spre dormitor. Femeia brunetă, cu coapse lungi și sânii prea mici se trezise și îl privea mirată. Nu își amintea mai nimic despre ea, doar că o sărutase pătimaș și ea își desfăcuse trupul în acordul mișcărilor lui. Nu îl privise nici măcar o dată în ochi, nu îi prinsese mâinile în ale ele, așa cum se aștepta și nu știuse să se dezbrace. Mereu lăsa femeile din viața lui să se dezbrace, el putând să ghicească din nuanțele mișcărilor graba, emoția, tandrețea sau golul. Știa, din întâmplare, cum să aleagă sunetul unei eșarfe căzute, clipocitul unei voci, durerea unui geamăt, susurul dragostei împărtășite, și câte și mai câte, vechi și nesățioase ale jocurilor minții nesătule care mereu voia mai mult. Cu privirea plecată necunoscuta a venit și s-a așezat în brațele lui. Avea o voce pierdută când l-a întrebat- Mai vrei? Năucit și sătul a întrebat-o inconștient ,,Ce?”, deși oricine ar fi înțeles de ce se afla ea în brațele lui. Cu aerul unei femei ușoare rănite i-a aruncat o privire veninoasă și s-a dus să-și caute hainele. Zgomotul pașilor ei îl îndurera și-l împroșca cu noroi. Se gândea la Ioana fără rost amintindu-și că, la această oră, ea pleca de acasă, cu aerul ei de zăpăcită și se întorcea de abia spre seară. Ciudat, în pieptul lui nu mai zvâcnea nimic acum și toate îi păreau lipsite de sens. Până la urmă, ea era o oarecare care va sfârși oriunde cândva, departe de el și nimic nu va mai vorbi despre nebunia ce l-a cuprins pe el. Și până la urmă ce însemna totul? De ce atâta frământare? Doar ca să îți zmulgi sufletul pentru cineva, să îl pui în mâinile acestuia și apoi să rătăcești așa, cerșind ceea ce îți puteai da tu, cu sufletul tău. Tot circul acesta de-a Iubirea, când ambii sfârșeau goi și plini de sudoare, gemând pentru câteva clipe de plăcere, îi scârbea. Toată minciuna învăluită în promisiuni îl făcea să vrea să plece din sine și să se aștearnă pe jos. Tot ce mai putea să simtă era zgomotul. Zgomotul ușii trântite de femeia brunetă, zgmotul pașilor ei, zgomotul tăcerii.  Tot ce mai putea cuprinde era golul. În gol, el se desfăta ca sub lumină și reușea să respire. În gol el aștepta…și ce bine era să-și imagineze că într-o zi va cunoaște Iubirea. Iubirea care așterne peste mâl stelele și îți curăță ființa. Care te face să visezi și să nu te trezești niciodată…

Dacă există…

Capitolul 4

Lucruri pe care să nu le faci în pat

1. Cel mai important, și poate dureros (dacă preferi metodele nu tocmai gingașe) este să nu plângi când ar trebui să-ți construiești visele, să fredonezi cu buzele umede melodia preferată, să te pierzi și să simți cearșaful rece. Să nu plângi, deși acum ești cu desăvârșire singur și-ți arunci toate fețele și hainele sub care ți-ai ascuns rănile mustind în sânge. Nimeni nu trebuie să vadă că pe alocuri carnea a început să putrezească, și speranța și viața. Să nu plângi chiar dacă cândva aici, în rufăria de sticlă, tu nu te tăiai atât de crunt, aproape de inimă până când izbucnea și sângele clocotea năvalnic peste cel de lângă tine. Să nu plângi dacă îți amintești atingerile moi care ți-au intrat în carne.

2. Să nu gemi de durere și să nu te răsucești prostește, căci asta nu o să-ți zmulgă și rămășițele aripilor care au plecat din stomac, în piept nimeni nu o să îți pună inima și sufletul nu o să vină la tine înapoi. Cel mai bine ar fi să încerci să înveți (poate este doar o minciună) cum să respiri aerul, noaptea și împrejurimile și să stingi toate luminile din jur. Apoi, să te aprinzi mai abitir decât tot ce lumina a putut crea și să păsești fără frică în tine însuți.

3. Să nu închizi ochi și să nu te lași purtat de alt tu, să nu îl lași să te pătrundă, ci să încerci să găsești primul sâmbure din care ai răsărit mai târziu. Și când te găsești, nu îți mai da drumul.

4. Cel mai ușor de făcut este să adormi. Acest ultim pas fă-l cu o rugăciune și desparte-te de toți și toate.

În rest e doar detaliu și o lume prostească, anapoda, goala, tremurând. În rest sunt băltoace și nimeni nu se mai joacă cu ele. În rest totul e stricat.

Lucruri pe care să nu le faci în pat

Un fel de sunt…nu sunt!

-De ce nu vrei să mori?

-Ca să Te duc în gândul meu și să Te înghit întreg. Îmi place ne- țărmuirea Ta, neîntregitul și-aș vrea să Te duc în așternuturile sufletului meu, să te dezbrac de ploi și vânt și să-Ți mușc tălpile. Aș mai vrea să îți sărut sângele și să-mi rămână pe buze, să se usuce și să-mi intre în gustul gurii. Dacă nu cer prea mult, Te-aș lua în ființa mea, Te-aș înghesui și Te-aș purta mereu.

-Ar trebui să…mori. Ar trebui să nu fii. Tu nu ai de ce să te legi de mine. Te-ai uscat și ești goală. Trebuie să lași ca uitarea să te învăluie.

-Prefer să aștept să mori Tu și să te acopăr. De ce nu vrei?

-Nu pot….

Un fel de sunt…nu sunt!

Noaptea sinucigașilor

Ucidem această dimineață și-o transformăm în noaptea tuturor durerilor plătite cu sânge, a păcatelor răscumpărate, a căilor alese greșit, când pașii străluceau. Ucidem tot răul ce a grăit strâmb împotriva firii și a lumii, și înălțăm în centrul nostru un punct înalt ce să spargă colțurile și să treacă de orice opreliște. Ucidem, ucidem cu ură tot ce am năpăstuit și-am murdărit în numele celorlalți alegând să râmânem goi și limpezi așa cum Dumnezeu ne-a dat pe Pământ. Ucidem toate pornirile care ne îngreunează frăgezimea, care ne coc înainte de vreme, care ne străbăt cu durerea Luminii și ne transformă în cenușă. Și de suntem deja cenușă ucidem ploaia și ne aprindem din ultimile scântei. Iar de ardem prea tare chemăm stropii.

Ucidem…ucidem tot ce e de ucis și lăsăm să trăiască doar ceea ce într-o zi va putea înverzi.

Ucid în amintirea unor patru ani din viața mea…

Noaptea sinucigașilor

Goana după Îngeri

* Poveste închinată fratelui meu B.

Goana după Îngeri

Vântul sufla cu putere din toate părțile, izbind ferestrele, măturând curțile pline de frunze, dezgolind dealurile joase și mohorâte. Cerul îi părea pustiu lui Iris care stătea cu capul rezemat de geamul închis și murdar de la ploile puternice din ultima vreme. Dinspre mina în care lucra tatăl său, și mai toții bărbații orașului, mai puțin ologul Doras, venea un aer înnecăcios și negru  care îl făcea să plângă.   Înainte să moară bunica lui, atunci când înfloriseră Salcâmii, a ascultat-o cântând, povestindu-i că după munții aceia înalți se află Dumnezeu. Bunica culegea în fiecare an flori de Salcâm, le punea pe o coală de hârtie albă, apoi, când se uscau le urca în podul casei. Iris privea înnebunit foaia pe care urmele florilor argintii se desfășurau ca într-o poveste și îi venea să muște numai să își dea seama de gustul acelor forme atât de frumoase.  Nu îi plăcea de tatăl său, căci totdeauna avea chipul negru de la cărbune și îl înspăimânta. Când se spăla, târziu de tot în noapte, era alb și străin, iar Iris nu îl putea recunoaște. Adormea întrebându-se cine e bărbatul acela frumos, voinic și trist, cu mâinile pline de sânge, care plânge uitându-se în jurul lui de parcă nu ar ști nimic. Bărbatul urca cu greu scările scârțâind și ținea cana de tablă în mâini, tremurând, refuzând cu strășnicie cana de porțelan, pe care mama  i-o întindea. Mânca mereu cu mâinile, de parcă ar fi fost urmărit, alungat și batjocorit, strângând pâinea în mâini de parcă ar fi vrut să o scurgă….Avea să plouă se gândea Iris, uitându-se la munți, ținând în mâini cele trei perle ale bunicii. De fapt, erau niște mărgele din colierul de mireasă pe care bunica i le dăduse să se joace când era mic. Și deși acum erau însăși bunica, Iris se gândea să le vândă și să aibă atâția banii încât tatăl lui să nu mai plece în mină. Nimeni să nu mai meargă acolo și el să o astupe.  Se săturase de străzile negre, copacii la fel. Până și Cerul era negru și deși Iris se născuse aici știa că trebuie să fie alb și curat.

Tresări…cineva îl striga subțire Iris, Iris, Iris. S-a uitat în spate, sub fotoliu, chiar și sub patul înfricoșător, la ușă. Nu era nimeni. Se auzea de afară. Jos, un firicel de iarbă se legăna în bătaia vântului și creștea. Când a ajuns în fața lui Iris vocea îi era ca a unui om mare, suficient de puternică încât să fie auzită…

-Iris…

-Da, răspunse el speriat, dându-se puțin înapoi. De când vorbea iarba se întreba el, căci bunica nu îi spusese asta.

-Vrei să ajungi după munți, nu e așa?

-Da, răspunse și de această dată respirând greoi, forțându-se să nu plece, dar se gândea că firul de iarbă ar râde de el, așa că  a mai rămas.

-Și vrei să astupi mina, să vinzi perlele și să cureți orașul, nu?

-Da, răspunse de asta dată hotorât îndreptându-și spatele, simțind că se înalță și firul de iarbă se teme de el.

-Atunci trebuie să pornești. Ai vreme cale de șapte zile să ajungi, iar apoi să te întorci precum gândul, încât nimeni să nu vadă că ai lipsit. Eu voi face ca cele șapte zile să fie clipe și tu să poți ajunge la Dumnezeu, apoi să vinzi perlele.

-Da, și mai hotărât. Iris simțea că a mai crescut, atât cât capul spărsese tavanul, trecuse și de catul de sus și era aproape de Cer. Câtă murdărie îl chinuia, dar el nu o putea da la o parte cu mâinile.

-Nu ai nevoie de nimic, decât perlele bunicii. Te vei mai întâlni cu mine pe drum. Pornește degrabă, să nu te vadă nimeni.

Zis și făcut, Iris sări geamul și cu picioarele goale porni pe drumul mare. După câțiva pași, își amintise că nu îi spusese nimic mamei, că nu își luase rămas bun, dar îi era frică să se întoarcă. Vedea doar drumul mare și nici țipenie de om în jur. Doar Doras se târa în genunchi și bâiguia ceva neînțeles.

Iris se opri, apoi se îndreptă spre el..

-Ia-mă și pe mine cu tine, Iris.

Îl privi cu luare aminte și se gândi că un tovarăș de drum nu i-ar strica. Dar Doras nu poate merge pe picioarele lui și l-ar încurca. Apoi, cine știe ce va zice firul de iarbă dacă își ia un tovarăș de drum, ce va crede Doras despre el. Văzând că ezită, acesta îi spuse:

-Nu te gândi că o să te încurc. Eu am niște picioare de lemn, făurite într-o noapte de niște meșteri bătrâni, cu plete lungi și cu trupurile de apă. Mi-au spus să le folosesc când tu va trebui să pleci și să te întovărășesc precum un câine.

Cu agerimea lui de copil Iris pricepu că Doras nu e o piedică. Nu prea înțelegea ce e cu picioarele de lemn și încă îi era frică de firul de iarbă. Dintr-o cutie arămie Doras scosese două picioare care l-au speriat; păreau de carne și când le-a pus peste cioturile vineții s-au lipit într-o clipită. Iris făcuse ochii mari și cu gura întredeschisă nu îi venea să creadă. Doras era înalt și părea puternic acum, cu părul desfăcut căzându-i pe umeri și cu ochii albaștri așa cum trebuia să fie Cerul.  Dar firul de iarbă…el îl înspăimânta pe Iris, deși era atât de firav. Cu un glas mieros, Doras continuă:

-Nu îți fie frică de nimeni și nimic, nici de a alege, căci drumul ce-l faci îți aparține, iar noi suntem a te sluji  pe tine. Așa cum Soarele îi slujește lui Dumnezeu și toate câte mai sunt închipuite și neînchipuite. Acum, haide să pornim.

Mic cât o șchioapă în comparație cu Doras porni la drum. Ploaia năvălea tăcută din toate părțile, căutând apă…

va urma

Goana după Îngeri