Agățat în părul tău alb…

Iubito, astăzi ai vrut prea mult să bată vântul prin părul tău, până mi-a zdrelit oasele și ți-am căzut pe umeri. De-ai ști câți crini ar muri pe umerii tăi albi sau Îngeri și-ai cârpi aripile cu pielea lor ai fi mai atentă noaptea când te  răsucești copilărește în rufăria țeapănă.

Minune, astăzi i-ai purtat năduf umărului stâng ce l-am sărut în primăvară, căci m-ai aruncat fără milă pe pieptul tău. De-ai ști cât de crudă e carnea pieptului tău te-ai acoperi mai bine când alergi pe drumuri și toți se uită la tine. De-ai ști că îmi venea să o mușc ai mușca și tu cu toți dinții, până la sânge.

Draga mea, astăzi corsetul a fost prea strâns, căci sânii tăi plesneau precum mugurii și gemeau surprinși plăcut de îmbrățișarea dantelei. De-ai ști cum încăpeau în palmele mele, cu tot cu inima ta, iubito, ai înțelege de ce bătăile ei mi-au rămas pe degete.

Șuiere, astăzi ai plâns și de nu te-aș iubi te-aș sudui amarnic pentru că ochii mei sunt plini de răni și necăjiți. De-ai ști cât doare durerea ta ai înceta să suferi și ai râde precum copiii-nevătămat. Of, plăpândă adiere, nu-mi plânge, orice ar fi te voi ține în brațe, chiar și atunci când îmi vor putrezi.

Zănatico, astăzi m-ai iubit mai mult. Ce ți-am spus eu ție? Să nu mă iubești niciodată. Să te iubești alături de mine și împreună să îți croim aripi și vieți. De-ai ști cât de minunată ești când râzi nu ți s-ar mai părea prostesc că vreau să stau în colțul buzelor tale…și să nu mai plec.

Iubito, mi-a plăcut că astăzi m-ai lăsat agățat în părul tău, chiar dacă în zăpușela clipelor m-ai aruncat dintr-o parte a ta în cealaltă. Eu tot nu m-am săturat de tine.

P.S. Astăzi mi-am vizitat Bunicii și l-am întrebat pe Bunicul dacă o mai iubește pe Bunica. Și pot să jur cu sufletul meu că atunci când s-au privit zâmbind, Bunicul i-a vorbit astfel. Doar mai apăsat, cu cuvinte mai grele, pline de devotament. Cum arată Iubirea la 85 de ani? E Dumnezeiască…

elderly-care-hands_2194485b

Agățat în părul tău alb…

De toate pentru gusturi felurite

Acasă e tărâmul abundenței pe alocuri, al lipsei în locuri ce nu mai pot fi căptușite și nici nu mai am petice. M-am gândit să scriu…altfel și să renunț un pic la felul siropos și ideatic de a fi, care mi se pare că nu necesită șlefuire, cel puțin nu acum. Să purcedem. Citeam într-un loc despre bărbatul ideal și precum gravidele măcinate de pofte mi-am zis că despre asta trebuie să scriu. M-am abținut destul să nu scriu despre cum la toate televiziunile ACUM (și nu altădată) apar cazuri despre copii săraci, abandonați în mizerie și uitare. În restul anului toată lumea e ocupată cu viața, se înțelege, iar acum trebuie să fim mai buni, mai milostivi, să stoarcem lacrimi și să ne mărim rating-ul. Că doar e Crăciunul și noi, muritorii de rând, care facem cârnați de casă, trebuie să știm că Cosânzeana cu nume strident ca și siloconul din sutien a primit un nu știu ce inel, la ,,einșpe” mii de euro.  Îmi era dor de televizor pentru că la cămin nu am așa ,,minunăție”, doar și doar pentru spectacolul oferit. La ,,Te vreau lângă mine” la paravan sunt numai refuzuri (se pare că ,,lângă mine” costă greu), apoi uneori se iscă certuri. Ba că ,,tu te-ai culcat cu văr-tu”, ba că ,,râvneai la femeia celuilalt”. Apoi povestea impresionantă a bărbatului care s-a despărțit de năvastă-sa (femeie bună și la locul ei), doar pentru că săracul a îndrăznit să se gândească la moarte de la vreo 50 de ani așa și și-a ,,achiziționat” o cruce pe care a băgat-o sub pat, prosoape și se gândea serios și la fanfară. În fine, să revenim la bărbatul ideal. Și acum sunt serioasă.

Tot ce se scrie pe această temă mi se pare o prostie, așa că nici ce voi încropi eu nu va fi mai prejos. Păi se poate? De 3xnu. Imaginați-vă un copil de 22 de ani scriind despre bărbatul ideal. O slujbă grea. Niciodată nu mi-am dorit să cresc pentru că atunci când eram  micuță stăteam turcește pe podea și  îl ascultam pe bunicul cum vorbea cu prietenul lui cel mai bun la un pahar de țuică. Peste ani, bunicul s-a îmbolnăvit, prietenul său a murit și țuica e ținută în zeci de sticle…,,să fie pe când o sî mor eu copilu, să râdeți și să bețî voi cî eu am băut destul la viața me”. Apoi, prietenul tatei, Marcel, mort și dânsul de vreo 10 ani era cel care venea la mama și-i spunea Marca (nu știu de ce ce), apuca ceașa cu ambele mâini și vorbea ore în șir. Îmi amintesc de un episod comic- mama mea era însărcinată cu fratele meu și a mers la prășit (la noi la țară femeile munceau înainte din greu până în ziua nașterii). Marcel s-a uitat la burta mamei, la tata și a întrebat așa într-o doară- Bă, da Marca când tre sî nască?”, iar tata i-a răspuns în doi peri ,,Azi, mâine…”. Marcel a început să drăcuiască și voia să plece acasă. Tata râde și acum după 13 ani amintindu-și de Marcel cel slab și înalt, de-ți venea să-i spui să se așeze jos, căci mereu părea să pice din picioare. Mi-a plăcut mereu să stau în preajma băieților (asta până când s-a întâmplat ca în preajma unuia să ,,i se scoale” și am plecat)sau să fiu prietenă cu ei. Tata nu și-a dorit niciodată o fată. Nu m-a lăsat să port fuste/rochii, fără păr lung sau alte prostii. Făcea exerciții cu mine în fiecare seară (flotări, abdomene) și-mi spunea cum să mă bat. Când am plesnit primul băiat, tata a fost în sfârșit mulțumit. Când m-a apucat pe mine mania fumatului l-am sunat pe tata. De la 4000 de kilometri mi-a spus că e alegerea mea și că el îmi este alături. Cred că mi-e foarte dor de tata și de asta scriu așa…uitând că am plecat de la bărbatul ideal (fir-ar el să fie). Și am fumat. Un pachet Kent alb, scurt în două ore. Voiam să simt…să mi se facă rău, dar nimic. Apoi m-a apucat mania drogurilor. Nu le-am încercat niciodată. Apoi a băuturii. M-am amețit zdravăn, dar fiindu-mi rău m-am liniștit. Eu învăț prin experiență directă, o altă prostie a firii mele și niciodată nu renunț la o idee până nu sunt convinsă că m-am dumirit. Nu știu cum a făcut soarta să mă învârt pe lângă bărbații mult mai în vârstă decât mine. Mereu au ceva aparte care pe mine mă face să mă simt eu, poate pentru că ei aduc prin toți porii un aer al unei alte lumi, cu alt gust, de o eleganță crudă. Când aveam 17 ani…credeam că dragostea e ,,lapte și miere”, până m-am dumirit eu că o poveste de Iubire e greu de trăit și că presupune o înălțime a spiritului la care ajungi cu trudă, renunțând la tine, slujind și iubind fără motive, dar pentru totdeauna. Apoi, în Iubire există un drum bătătorit cu o fericire pe care nu o poate duce oricine. Niciodată nu am putut trăi în lumea reală. Am un ritual…asemeni nebuniei. În fiecare seară înainte de a dormi…îmi imaginez ,,lucruri”. Scriu foarte mult în somn, dar niciodată nu am putut să reproduc dimineața. Tot ce nu trăiesc ziua, duc sub pleoapele închise și până adorm țes o lume care se destramă în contra-timp. După ce am trăit dragostea trupească, m-am simțit murdară, deși o parte exploda, se vindea și trăia. M-am trezit cu un dezgust greu față de mine și o ură neînțeleasă. Dar am trecut și peste acest lucru, mai cu seamă că arareori am porniri ale cărnii. Iar atunci când totuși carnea izbucnește o face la fel de amețit precum sunt eu întreagă. Există o singură bucată o ființei mele ce o iubesc…poezia trăirii. Sunt o aiurită încăpățânată cu capul plin de povești. Și nu am renunțat la niciun gând ce mi-a străbătut ființa precum fierul înroșit pentru că….am înțeles că singura mea ,,cale” este să iubesc pentru doi.  Respect și iubesc copilărește oamenii singuri care iubesc ,,tăcut”, care așteaptă ,,povestea” lor o viață întreagă, deși niciodată nimeni nu a venit să le spună că visul se va împlini. Simt față de ei o adorație curată și-mi sunt dragi precum niște copii, sau semeni ai sufletului meu care mereu a așteptat…și așteaptă. Pe ei, haide să le spunem, așteptătorii, i-aș strânge în brațe în ploaie și le-aș număra șuvițele spunându-le povești.

Voiam să vorbesc despre bărbatul ideal și-am ajuns la un soi de spovedanie. Nu cred că sunt lucruri ce le țin ascunse și nu știu cum este să ai secrete. Am înțeles că se poartă și uneori mă tângui că nu am și eu. Glumind, să considerăm că eu sunt un secret măreț.

Așa…bărbatul ideal ar trebui să aibă mâinile mari. M-am îndrăgostit acum un an de două mâini într-un autobuz. Nu am apucat să văd chipul bărbatului  și vreo câteva zile la rând am luat același autobuz doar ca să întâlnesc mâinile…Degetele să fie albe și lungi pentru că mi le imaginez numărându-mi coastele. Să nu fie la extrema greutății. Băieții/bărbații slabi mă sperie (nu am un motiv rațional pentru asta), iar ceilalți…nu știu. Nu-mi plac. Deja mă simt ca pe un site de matrimoniale, căutându-mi sortitul. Aș pune niște ochi negri/ căprui…poate albaștri. Indiferent de culoarea lor, ochii unui bărbat trebuie să fie albi pentru a primi culoarea ochilor femeii ce o iubesc. Sufletul să fie legat de Dumnzeu și de Ea. Gândurile, Viața, Moartea, trupul, diminețile, visele, năzuințele, suferințele, greutățile, zâmbetele, lacrimile…tot de Ea. Să mai fie elegant. Un bărbat care poartă cămăși și te lasă pe tine drept iubită a lui să dormi în ele, să plângi strângându-le în brațe de dor e frumos. Un bărbat care pășește și privește spre ceas pentru a vedea cum trece timpul, care își aranjează cravata, care merge pe jos și nu face bezele de la volanul unei mașini de fițe e…de vis. Bărbatul care plânge, greșește și nu trădează e etern…

Și așa, doar și doar pentru mine, cireașa de pe tort…să aibă barbă.

Cred că astăzi am 16 ani, altfel nu îmi explic cum a putut scrie Samewhiteblue cea rigidă așa ceva…

Mi-e dor de El…atât. Și ce dor…

De toate pentru gusturi felurite

Adâncul durerii ce doare

Tu cu Iubirea Ta mi-ai scuipat otravă-n sânge și m-ai făcut să Te vreau, deși înainte nu mi-ai fi trebuit niciodată. Cum ai reușit să devii ceea ce voiam mai mult, ceea ce-mi lipsea? Nu înțeleg cum ai putut să devii și moartea și viața mea. Ce blestem Te-a folosit pe Tine și Ți-a turnat această vrajă în ochii care mi-ar putea porunci să ucid?

Și ce nenorocire mi-e sortită mie să Te iubesc ca un nebun?

edufikg

Adâncul durerii ce doare

Pământ ars 4

Când pleca de acasă V. simțea aerul rece până în fundul plămânilor, iar străzile murdare din cauza ploilor dese îi dădeau impresia unui mormânt în care te poți mișca în voie, fără să-ți fie frică. Nicio așchie a scândurii verzi nu îți putea zgâria sufletul. Casele turtite stăteau neclintite de o parte și de alta  a drumului, descriind o nepăsare crudă. Trăsurile se mișcau greu, iar birjarii întârziau privind în gol parcă triști din cauza ceții. V.  se întâlnea cu Morv, bărbatul  trecut de 60 de ani, cu părul cărunt care vindea mătăsuri și fuma încontinuu. Avea mersul drept și o statură demnă, deși un braț îi lipsea și tija de metal îl supăra, ochii blânzi de un albstru adânc și tăios, iar buzele mari apucau vorbele cu grijă. V. îl zărise prin geamul curat al prăvăliei cum se certa cu unul dintre angajați.

-Bună dimineața, Morv. Te-am auzit de acasă. Pentru ce-ți acrești  tu inima?

-Bună dimineața, fiule. Ei, mi-o acresc. E putredă deja, dar cum să nu crăpi când vezi că oamenii fac ceva pe ceea ce tu prețuiești? Și-i mai și plătești pentru asta. Lasă aceste mărunțișuri, mă bucur că ai venit.

-Nu voi lipsi niciodată.

-Ehheee, am mai auzit asta cândva. Ceai negru, da?

-Da.

Morv l-a condus pe V. în spatele prăvăliei și au intrat în casă. Mirosea a frunze de nuc fierte și a cenușă. Servitoarea se foia de pe un picior pe celălalt uitându-se descurajată la Morv.

-Ce-ai mai pățit femeia lui Dumnzeu?

-Știți…

-Dar vorbește odată…

-Ați spus că mă puteți ajuta.

-Să te ajut? Vrei să-ți mestec eu cu lingura în oale?

-Morv îți pierzi cumpătul, i-a spus V. rece uitându-se la femeia tremurând. Acesta l-a privit buimac, apoi cu un glas blajin s-a întors către femeia tânără frângându-și mâinile.

-V-am spus că am nevoie de niște bani, căci copilul meu s-a îmbolnăvit și stă de două săptămâni în pat.

Morv puțin uimit de siguranța femeii de acum s-a scotocit prin buzunare și i-a întins banii. Privind V. s-a încruntat dându-și seama că era o sumă uriașă, neînțelegând ce l-a făcut să-i dea așa de mult. Să fi avut o legătură cu ea? Și-a alungat gândul acesta din minte, refuzând să vadă și-n acest om mizeria și a intrat în biroul lui. Aici, aerul era plăcut și dulceag datorită crinilor ce aveau să se usuce în curând.   Neputându-se abține să nu sape în sufletul lui Morv s-a trezit întrebându-l:

-Cum iubești tu, Morv?

Ochii lui Morv s-au mărit  și și-a supt buzele de parcă ar fi vrut să oprească cuvintele care alergau prin gura lui dorind să fie strigate. Sau poate că era doar o părere a lui V.

-Ce întrebare ciudată, băiete și grea. Ești sigur că vrei să mă asculți?

-Am toată ziua la dispoziție.

-Tu nu ești doar ciudat, ci și un pic nebun. Cum iubesc, deci. Vezi tu? Iubim în multe feluri, uneori pântecos, căci suntem necopți, alteori nebunește pentru că suntem mânați de gândul că noi nu vom muri. Cred că e perioada aceea a vieții când nu simțim deloc Moartea, tocmai pentru că e prea îndepărtată. Apoi iubim cu sfârșeală, căci obosim și ne dăm seama că toate au fost doar vise ce nu s-au împlinit. Și cred că înainte de moarte iubim cu adevărat. Pentru că atunci știm că Iubirea nu ține cont de nimic…

-Povește-mi despre iubirile tale, Morv.

-Doar dacă  o faci și tu.

-Desigur.

-Nu am încredere în tine, dar fie. Prima dată am iubit-o pe sora mea. Nu știam ce înseamnă o soră, o iubită, o mamă…o femeie, dar eu vedeam în sora mea absolutul. Avea vreo 17 ani, iar eu eram un țânc negricios și urât de vreo cinci ani. Părul ei lung și rochia foșnind când trecea parcă plutind dintr-o cameră în cealaltă sunt amintirile mele de preț pe care le pot revedea aievea ori de câte ori închid ochii și duc dorul de ea.

-Cât a ținut iubirea aceasta?

-Nu știu. Parcă aș fi de la un interogatoriu. Mai târziu vraja s-a rupt pentru că îmi lovea degetele când nu scriam un cuvânt bine și multe mărunțișuri din acestea. Am iubit o fată pe la vreo 15 ani, când începuse să mi se întrezărească barba. Avea ochi scânteietori, parcă lucind, făcându-o să pară aiurită sau adormită. Vorbea încet și părea mereu bolnavă, poate din cauza firii slabe și a pielii ca de mort. Părea marmoreală. Eram în stare să și mor pentru ea. O dragoste cumva trupească nutream pentru vecina de peste drum, cam durdulie aș spune acum, dar când o vedeam simțeam o fierbințeală cruntă care mă făcea să amețesc. Mai târziu, când am început să beau mi-am dat seama că era ca o beție. Avea sânii mari și plini, iar picioarele când i le zăream chiar și pentru o frântură de clipă mă înnebuneau. Începeam să repir greu și dâre de sudoare mă curpindeau. Ea zâmbea și vorbea în continuare cu mama despre prostii în timp ce eu fierbeam și-mi venea să-i fur o sărutare acolo, de față cu mama. Aș, urâte chinuri.

-Simțeai să o faci a ta? Știai ce înseamnă asta?

-Spre rușinea mea nu știam ce înseamnă să iubești o femeie…o surprinsesem pe sora mea în șopru cu un băiat sărutându-se și mângâindu-se, pălăvrăgeam cu băieții pe maidan, dar de fapt niciunul nu știam ce înseamnă să iubești. Eram doar aprinși de vârstă. Oricum, prima dată am făcut dragoste cu această femeie care mai era și măritată.

-Ți-a plăcut?

-Și da…și nu. Eu iubeam zâmbetul ei, iar ea m-a ales doar ca să răzbune pe bărbatul ei bețiv. O porcărie. Însă, am fost îndrăgostit o dată cu adevărat. Pe ea am iubit-o ca un câine și îi sărutam tălpile, îți jur. Stăteam sub geamul ei nopți întregi ca un turbat numai să-i văd umbra de câteva ori înainte să se pună să doarmă. Umblam pe străzile pe care umbla ea, numai să o văd, să îmi imaginez că o țin în brațe și o strâng atât de tare încât îmi intră în carne. Fata era mută și renegată de toată lumea. Dar eu o înțelegeam când mă privea în ochi și îmi spunea că vrea să fugim…să fugim oriunde. Dar nici asta nu a ținut, căci a plecat într-un alt oraș, iar eu nu am putut-o urma. Dacă ai ști câte nopți m-am pregătit să plec de acasă…nici nu știam încotro. Dorul de ea mă ucidea. Însă iureșul vieții m-a cuprins în curând și nu am mai dat de ea. Nici nu vreau să o găsesc acum, căci visul s-ar stinge. Asta e meteahna oamenilor, că vor cu ardoare visele, iar când se împlinesc le găsesc goale și simt nefericirea. Apoi m-am căsătorit ca tot omul și am cunoscut iubirea trainică și liniștită. Poate m-am agățat de a mea nevastă din frica de a trăi. Dar nu aș părăsi-o niciodată și nici nu i-aș face rău. Acum e rândul tău.

-Eu…am urât oamenii multă vreme. Nu contează de ce anume. Am vrut să nu-i văd și am luptat pentru ura și respingerea lor. Am fost părăginit multă, multă vreme de suferință, de dezgust și gol. Apoi, mi-am spus că ori cum ar fi eu nu sunt făcut să iubesc…dar acum trebuie să plec.

-Să pleci?

-Da, Morv…voi mai trece pe aici.

S-a ridicat sub privirea năucită a bătrânului și a ieșit în stradă. Crezuse că poate vorbi, dar întotdeauna ceva îl oprea. Începuse să plouă mărunt prin părul lui negru și des, încâlcindu-i. Cu mâinile în buzunar a pornit spre casă în timp ce oamenii se grăbeau sub streșini să se apere de ploaie. Gândurile năvăleau precum fulgerele…

,,Da, bătrâne, nu sunt făcut să iubesc. Dar cum să-ți povestesc? Nu pot nici mie să-mi recunosc că sunt gol și-n cele mai înălțătoare momente ale vieții mele eu am fugit ca un laș pentru că sunt bolnav. Doar noaptea mă doare, căci rămân singur cu mine și de abia atunci nu mă mai pot apăra. Nu mă regăsesc iubind și eu nu simt forța unei sărutări sau focul ce  îi mână pe oameni. Eu nu pot săruta pieptul cuiva fără să nu mă gândesc că-l pângăresc și nici nu îi pot promite fercirea, căci nu știu ce înseamnă. Nu pot promite că voi rămâne veșnic alături, când simt că mor din pas în pas și că mereu în locul meu vine alt om. Nu pot zâmbi, căci chiar și atunci când reușesc să-mi chinui ființa să râdă sufletul meu plânge și nu poate uita…”

Aceste gânduri ar putea părea exagerate, însă V. spunea un adevăr pe care doar oamenii cu desăvârșire singuri îl pot simți. Există oameni care sunt făcuți să se petreacă în agonie, căci e destinul lor. Otrava aceasta îndestulătoare a unei lupte fără sfârșit le este menită lor, iar ei sunt condamnați să o înghită glorios fără să arate vreodată că îi doare. V. încercase să-și depășească neîndestulările și se ridicase mereu rănit, deși știa că tot el o să plece înfrânt. Când reușea să se lase atras în mrejele unui iubiri trecătoare (ca mai toate iubirile trupești) vraja ținea puțin și-l îndurera. Îmbrățișând femeia de lângă el simțea mereu să plece la treburile lui, căci se simțea îngust și fals. Nu înțelegea niciodată patima a două răsuflări îngemănate promițându-și iubirea veșnică. Apoi, dintr-o dată răsuflările se desprindeau și plecau fiecare pe drumul ei. Iar V. nu îndura să jure strâmb, căci el mai credea în forța sufletului simțind că orice trădare ne ucide mai mult decât moartea.

Ploaia îi cădea pe umeri și se prelingea pe brațele groase. Plângând câlca anapoda pe cladarâmul știrbit de atâția pași greșiți. Oare cum suporta lumea să facă rău? Și cum putea Dumnezeu să reziste? Într-un moment de slăbiciunea sau poate  forță cum nu avea să mai întâlnească V. a căzut în genunchi și a început să se roage…

,,Doamne, nu Te rog să-mi înalți sufletul, nici să-l scapi de chinuri, căci de voia Ta este să ard în Iad pe acolo voi trece și nu Te voi lepăda. De ochii Tăi nu vor vrea să se aplece asupra mea, eu mă voi ruga să nu mai plângi. Tot ce vreau…este să însoțești pe orice om în încercările lui și să nu-l lași din brațele Tale, niciodată…”

Acasă, în apa fierbinte, V. tremura. A dormit până a doua zi spre amiază, apoi s-a dus la Celib. Acesta plângea cu chipul în pumni.

-Celib, ce-ai pățit, frate?

-Mi-a murit copilul…primul meu copil…

V. a înghețat cu mâna sprijinită de tocul ușii din lemn vechi și înnegrit. Privindu-l pe Celib plângând i se părea că nimeni nu poate înfrunta soarta și că nici nu ar trebui. Viața e un drum cu pași asigurați înaintea firii noastre, iar tot ce ne stă în putință este să pășim drept chiar și atunci când tălpile ne sunt pline de sânge.

Sau ar trebui să ne oprim?

Pământ ars 4

Copiii aceştia vor învăţa să zboare

În presa ieşeană stă scris îngroşat şi batjocoritor  titlul: ,,Biblioteca împărţită cu ţiganii din Păcurari pe ritm de manele”. Singurele ritmuri ale clădirii de pe Şoseaua Păcurari, numărul 29 sunt ale sărăciei şi neputinţei.  În fosta filială ,,Garabet Ibrăileanu”, o clădire cu gratii la geamuri, tencuiala pereţilor căzută şi găuri în tavan, fără apă curentă şi încălzire, locuiesc 19 persoane într-o luptă de adaptare la lumea de dincolo de bucăţile de gard rămase în picioare. Cum spațiul nu mai putea fi considerat o bibliotecă a devenit căminul unor oameni. În partea dreaptă, la câţiva metri, ghenele de gunoi răspândesc miasme înţepătoare, iar curtea e plină de lăzi de lemn sau de plastic, sticle, obiecte de mobilier rupte, adunate tot de prin gunoaie, printre dărâmăturile ce ar trebui să însemne acasă.

poza 1

Aici se bucură de copilărie și Ștefania  împreună cu familia ei.  Are nouă ani și-n mijlocul lui octombrie, îmbrăcată doar cu o rochie subțire și albastră, o ajută pe mătușa ei să aducă apă.  Aceasta, de 30 de ani ar putea fi confundată uşor cu un copil din cauza staturii firave. Nu a fost la şcoală, mărturiseşte, şi trage cu greu căruciorul plin cu bidoane cu apă.  Copila zâmbește. Are o poşetă mică pe umăr, aproape ferfeniţă şi o tunsoare băieţească şi îndrăzneaţă. Îi place să meargă la şcoală chiar dacă îmi spune că băieţii o chinuiesc cu lovituri şi cuvinte răutăcioase. ,,Dacă iau mingea în mâini vin şi dau cu pumnii până o scap”, susură glasul ei şăgalnic de fetiţă în timp ce priveşte cu nesaţ ,,Casa de cultură a Studenţilor”, maşinile şi oamenii grăbiţi. Când ajunge acasă e înconjurată de verişori şi iese la joacă ,,peste drum”.  Din blocul de vizavi o doamnă în vârstă începe să strige ameninţător: ,,Plecaţi de aici. Luav-ar dracu. Dacă dau un telefon la poliţie zburaţi toţi de aici”. Are ochii întredeschişi, dinţii murdari şi o voce răutăcioasă. Nu lasă copiii nici măcar să se apropie de băncile pe care spune că le-a spălat cu ,,mânuţa” ei  şi o priveşte pe  mama Ştefaniei cu ură. Aceasta, de 38 de ani, se pierde cu statura mică printre proprii copii şi ripostează răutăţii doamnei în vârstă. Ochii îi sunt înecaţi în lacrimi şi glasul sugrumat de durere- ,,Eşti nebună? De ce strigi aşa? Ce ţi-am făcut noi?”. Dar cedează şi se îndepărtează împingând o bicicletă pentru copii mici, în care băieţelul de opt ani se bucură de un lucru pe care nu l-a putut primi la vremea potrivită. ,,Ştefania e o obraznică”, spune mama acesteia, dar merge zilnic la şcoală şi are note bune. Mama o ajută cum poate, căci a făcut 12 clase şi s-a bucurat de o educaţie aleasă din partea tatălui. Cărţile dezvelite la fel ca şi caietele Ştefaniei arată sărăcăcios, ca orice lucru ce o înconjoară, iar pe prima pagină a caietului de română a scris cu greu ,,Mă găzduieşti în casa ta?”. Semnul întrebării e mare cât două rânduri, iar tristeţea ce îi cuprinde ochii fetiţei din clasa a II – a e zdrobitoare. Cu toate acestea, Ştefania luptă cu toţi colegii răutăcioşi, cu sărăcia şi merge la şcoală, iar anul acesta aşteaptă să se înscrie şi ea precum sora ei Andreea, de 13 ani, la ,,Palatul Culturii” şi să cânte la vioară.

Mama ei nu are o viaţă uşoară. Cu un soţ stăpânit de patima băuturii şi un băieţel de cinci ani bolnav de pancreatită cronică, zilele îi sunt amare. În urmă cu 11 ani i-a murit o fetiţă de patru luni din cauza unei afecţiuni la inimă. Din pensia de însoţitor şi alocaţie, 900 de lei pe lună, 800 îi dă pe medicamente, iar restul îi drămuieşte cu greu pentru a plăti chiria de 40 de lei, a le lua copiilor de mâncare şi îmbrăcăminte. Nici nu-şi aminteşte de când nu şi-a mai cumpărat ceva de îmbrăcat, iar picioarele o dor de la papucii prea mici pe care îi poartă. Şi pentru că e firavă şi slabă poartă hainele uzate ale Andreei şi opreşte pentru copii tot ce e mai bun.  Soţul lucrează cu ziua la tăiat lemne, pe la îngrijitul grădinilor, acum, în perioada toamnei,  la cules de vie şi mai aduce câte un ban în casa în care  lipseşte totul, deşi lucruri claie peste grămadă stau în toate colţurile. ,,Copiii mei merg la şcoală, au mers şi la grădiniţă” spune ea mândră, privind cu dragoste de mamă în jurul ei, deşi copiii îi sunt îmbrăcaţi rău şi subţire. Când e întrebată dacă sunt cuminți, ea răspunde cu lacrimi în ochi ,, Copiii mei nu fac pretenţii. Dacă le dau ceapă cu mămăligă aia mănâncă”. În ciuda tuturor greutăților, aceștia zâmbesc şi se joacă în faţa blocurilor fascinaţi de tot ce îi înconjoară. Mândria se strecoară şi în sufletul Ştefaniei din cauza unui ,F.B. la matematică şi a desenului realizat la şcoală cu o casă colorată, a cărei fereastră are patru ochiuri colorate şi ele în albastru, roşu, galben şi din nou albastru. E drapelul dorinţei ei de a avea o casă plină de culoare, doar pentru familia ei şi de a atinge lucrurile pe care şi le doreşte. Un cearşaf nou şi curat, o haină doar a ei. Dorinţele acestea mici sunt vise imposibile, iar sufletul mamei ei se zbate tânguitor în fiecare zi- ,,Uneori, dacă vreţi să mă credeţi, nu am ce să le dau să mănânce!”. Fratele ei a vrut să meargă la circ cu clasa şi i-a cerut mamei 10 lei. Și pentru că nu a avut de unde să-i dea a plâns, apoi a uitat de această tristeţe şi de circul ce nu ştie ce înseamnă. Uneori se apropie sfios de automatele de cafea, pipăie grilajul unde au căzut câţiva picuri cu degetele şi le bagă în gură. Închide ochii pe jumătate şi savurează gustul, apoi aleargă în urma celorlalţi şi caută o mână pe care să o cuprindă. Mândria familiei este Andreea, ,,mult mai liniştită” care cântă la pian şi chitară. Este un copil excelent, cu o voce armonioasă  şi cu mâini binecuvântate. Nu lipseşte niciodată de la şcoală, îşi face conştiincios temele şi ascultă de mama ei. Spre deosebire de mulți membri ai familiei ei, Ștefania știe numele fiecăruia, vârsta și unde învață dacă sunt copii, sau unde muncesc dacă sunt adulți. Are un ghiozdan albastru și mare care îi acoperă întreg spatele, dar e fericirea ei zilnică, căci așa se desprinde de acasă și intră într-o altă lume. O lume fascinantă este și ,,Palatul copiiilor” acolo unde merge sora ei, Andreea. Își dorește să meargă și ea anul acesta și să cânte la vioară. Când sosește de la școală Ștefania e îmbujorată și fericită și de abia așteaptă să iasă la joacă cu verișorii ei, atât de diferiți de colegii de la școală care îi fac necazuri. Singura opreliște e doamna de vizavi, de care Ștefaniei îi este frică. Ocolește grijulie băncile ,,nebunei” și începe să alerge și să râdă ascunzându-se după mașini. Tricoul murdar și alb i-a rămas mic, iar fusta de blugi, deloc potrivită cu vremea, e preferata ei. Sora ei este un model și crede despre ea că va ajunge un om mare. Nici ea nu se lasă mai prejos. Se ține scai de mamă să o înscrie la cursuri, mai cu seamă că nu costă bani și să-și urmeze visul. Cânterețele de pe micul ecran, căci are și televizor, sunt bucuriile ei, căci își dorește atât de mult să cânte, încât mintea de copil visează la acest lucru neîncetat.  Seara e rezervată temelor când acasă sosește Andreea și o poate ajuta, căci uneori mama e depășită de situație.

La cei 13 ani, Andreea, e omul mare și învățat care stârnește admirație în jur. Când cântă parcă amețește, închide ochii și sufletul îi tresaltă de fericire, căci oamenii o ascultă. Oamenii care poate  pe stradă nu s-ar opri nici să o privească chiar dacă ar plânge.  E ceea ce îi aparține din tot ceea ce o înconjoară. Într-o zi ar vrea să se trezească cântăreață pe o scenă. Fericirea ce o simte ea e resimțită și de mama care-mi spune că ,,rupe stilul” și de bunicul acesteia. Curtea plină de copiii ce merg la școală, chiar dacă uneori iau și ,,S.” sau ,,I.”  sunt speranța tuturor.

Ștefania și Andreea sunt fericirea mamei, căci îi schimbă viața în fiecare zi prin voința și plăcerea lor de a merge la școală.  Nu există un lucru mai frumos pentru ea faptul că cele două fete ale ei vor cânta într-o zi și vor avea o viață diferită.  În final, copiii aceştia vor învăţa să zboare, deşi trăiesc printre dârămături, căci şcoala reprezintă pentru ei o lume minunată, diferită de tot ceea ce au acasă. Pentru cele două surori e un vis împlinit să poată merge la ,,Palatul Copiilor” şi să cânte. Acolo, nu mai contează că acasă le aşteaptă un pat rece şi o mâncare sărăcăcioasă. Pe băncile şcolii nimic nu e plictisitor, căci deşi sunt doar nişte copiii simt că e singura şansă să trăiască altfel.

Untitled-1

Articol scris în cadrul proiectului “Privește dincolo de aparențe”, implementat de Asociația pentru Dezvoltare Continuă AD Plus Iași. Proiectul este finanţat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în România.

Copiii aceştia vor învăţa să zboare

Pământ ars- 3

,,-Mă simt singur domnișoară și sfârșit de parcă viața mea s-ar fi terminat. Deși respir, râd și vorbesc nu-mi recunosc nimic. Undeva, în adâncul ființei mele, eu sunt mort și tot ceea ce fac este să mă las târât de împrejurări.

-Dar mai poți lupta…mai poți încă iubi.

-Ce? După ce iubești și urăști totul nu te mai poți întoarce. Și Dumnzeu știe cât am încercat, dar mereu am pierdut totul. Iar acum nu mă mai am nici pe mine.”

Ajuns în noul oraș, V. se simțea singur și neimportant. Aici străzile noaptea aveau alți conducători și erau atât de mulți, încât deveneau doar niște câini ce își strângeau oasele linse sub labe. Dar nu a renunțat, dimpotrivă și-a zis că trebuie să învețe cum e să fii de partea cealaltă a baricadei. A sclavului, dependentului și servilului. Nu era ușor deloc să facă sarcini pe care nu le înțelegea, să aducă unor cucoane cu inele uriașe pachete ciudate, să ducă domnii burtoși dintr-un capăt al orașului în celălalt. Ce îi făcea pe acei orgolioși și bogați să intre sfioși în bordeile sărăcăcioase și murdare de la marginea orașului? Poate că zicala fiecare cu păcatele lui nu ar trebui atât de lesne de ocolit. În vânzoleala ciudată a acestei noi vieți își făcuse prieteni cu care stătea în jurul focului spre dimineață, fumând și pălăvrăgind mizerii. Pentru acești oameni viața însemna mai puțin decât mizeria și dezgustul. Unii iubeau pe fugă femei frumoase, alții le disprețuiau și le foloseau pentru câteva clipe. Alții aveau părinți și nici nu-și aminteau cutele din jurul ochilor ce rugători le cereau să mai revină. Unii plecaseră din mijlocul bunăstării doar pentru că nu o mai suportau. Aici, toți erau egali și fără frică. Fără vise sau dorințe. Liberi de orice germene al vieții și al dorințelor. Nu-și puneau întrebări, nu vorbeau despre politică ca și cum ar fi vrut să schimbe ceva și nici nu se gândeau să se falsifice într-o zi. Purtau șosetele murdare ale acestei vieți mândri și dârzi. V. simțea libertatea aceasta în toate simțurile, căci dimineața adormea fără să-și dea seama și perna nu îl mai durea ca alte dăți. Uitase totul atunci și nu îl mai interesa nimic, iar cel care nu are ce pierde e de neînvins. Prietenul care îi propusese afacerea cu săpunul studiase la școli renumite și învățase să adauge în săpunul gălbui de la slănina folosită diverse arome. Învățase cum să strivească trandafirii, să-i fiarbă și să adune în sticle curate licoarea parfumată. Astfel, săpunul nu mai era urâcios, ci cu o tentă ușor rozie, ca de carne feciorelnică și gustoasă îți încânta privirea și simțurile. V. analizase piețele din împrejurimi și observase tarabele ticsite de calupurile mari și pătrate de săpun respingător. Se juca cu mâinile într-o zi când și-a dat seama că săpunul ar trebui să intre în căușul palmei, să aibă o scobitură astfel încât degetul mare să simtă atingerea dură. Când văzuse prima duzină de săpun pe masa din salonul înghesuit al apartamentului, mai mult un antreu, izbucnise în râs. Priveliștea era încântătoare, dar ceva îl nemulțumea. A privit toată noaptea săpunul, pipăindu-l cu mâinile și mirosindu-l. Dimineața l-a surprins neras și obosit. Bătăile în ușă l-au speriat, dar era doar un pachet de la o doamnă care se îndrăgostise de el. Trecută de 45 de ani, necăsătorită și singură se agățase de el și nutrea acea nebunie a minților sărăcite de singurătate. Cămașa trimisă era împachetată într-o hârtie lucioasă și roșie care îți fura ochii. Ai lui V. acum ardeau, căci găsise ideea. Aruncând cămașa a învelit săpunul în hârtia ce foșnea ușor sub degetele lui slabe, tremurând. Săpunul era acum întreg își spunea el lipsind doar un V. într-un colț. Prietenul lui, Celib l-a privit prostit, căci nu înțelegea de ce trebuie să învelească săpunul, să se trudească atât de mult, când ceilalți nu făceau asta și oricum al lor era mai bun.

-De ce dracu te spetești atât? Doar nu o să se strice dacă nu îl învelești.

-Încă nu ai învățat Celib că mereu trebuie să dai altceva, mereu și că frumusețea nu trebuie să fie oferită revoltător. E ca și cum ai iubi o femeie frumoasă și ai defila cu ea pe stradă goală neștiind că, de fapt, sub rochia aceea lungă, care îi lasă din când în când glezna descoperită, gâtul alb și ademenitor, ochii scânteind se află ea și deliciile firii.

- De unde vom lua noi atât de multă hârtie?

-Fii fără grijă.

A doua zi în zori i-a scris Liciei mulțumindu-i pentru frumoasa cămașă (a cărei culoare oricum nu o cunoștea), anunțând venirea lui din acea seară. De obicei o lăsa să aștepte săptămâni înșiruite până se încumeta să meargă la ea, dar acum avea nevoie de hârtie. Licia era felul acela de femeie care se bucurase de trupul și farmecul ei, de bogăție și capricii, iubind nestăvilit orice bărbat. Acum, răvășită și obosită stătea toată ziua pe divan fumând alienat, plângându-și singurătatea. Își dorea cu ardoare un copil și-și blestema soarta nenorocită. Ar fi dat toată bogăția ei pe un cămin sărăcăcios în care copiii să plângă și să râdă, să alerge alunecând pe podeaua murdară de mâncare, iar ei i-ar fi plăcut să aibă brațele pline de cămași murdare decât regrete. Vedea în V. bărbatul frumos și tânăr și deși știa că nu îl va putea ține lângă ea, în nopțile când îl oprea în patul ei îl iubea pătimaș. V. văzuse că spre deosebire de alte femei ea se oferea ca și cum ar fi murit apoi, cu frica omului ce știe că își joacă ultima carte. Licia, păstra urme dure ale frumuseții tinereții și dezbrăcată avea o moleșeală ademenitoare care ar fi făcut orice bărbat să o dorească. Apoi se aprindea și săruta înghițând bărbatul din patul ei ca și cum ar fi apucat Iubirea de degetele ei subțiri și ar fi strâns-o. L-a privit pe V. dezamăgită când s-a văzut folosită pentru niște bucăți de hârtie pe care doar ea i le putea aduce dintr-o altă țară, dar a aruncat suferința aceasta măruntă în adâncul sufletului ei de femeie și l-a strâns în brațe cuprinsă de nerăbdare. Uneori doar dormea lângă el fără să i se ofere, doar pentru a-i simți spatele lat și puternic lângă al ei sau strivindu-i sânii, mâinile răsfirate, perna ocupată, pe care dimineața rămâneau niște fire de păr și urme de care ea nu se atingea cu zilele. Apoi izbucnea în plâns și lua perna în brațe simțindu-i parfumul. Și nu neapărat parfumul lui, ci al vieții duse în doi, al împlinirii de om. Renunțase de mult să viseze la Iubirea aceea măreață, de poveste și încerca să înțeleagă de ce nu găsește nimic înafara deznădejdii.

Prima dată V. a vândut cu Celib săpun în piață pe o masă adusă de acasă. Sub ea puseseră scânduri groase pentru a nu se murdări cu noroi, iar ei erau îmbrăcați în costum. Ceilalți vânzători s-au uitat ca la circ, curioși la bucățile rozii și la cele învelite în hârtie, cu un V. făcut cu cărbune în colțul din dreapta jos. La început oamenii au întrebat ce se află în acele pachețele, iar V. spunea emfatic, cam treatral și fals că este cel mai bun săpun din lume. Într-o săptămână avea o listă de cereri pe care credea că nu le va satisface nici într-un an. Femeile luau săpunul în mâini mirosinu-l minute în șir, cu ochii aprinși, pipăind hârtia, uitându-se curioase la bărbatul fermectător care le explica cum este făcut săpunul, ce proprietăți are și ce poate face pentru ele. Iar ele îi gustau cuvintele, miroseau parfumul săpunului și își doreau pentru o clipă să găsească când vor ajunge acasă bărbatul acesta curtenitor dezbrăcat și al lor. V. citea  ochii fiecărui client și juca teatru. Teatrul omului care vrea să vândă. Norocul lui a fost că el credea în săpun ca și cum ar fi fost însăși o bucată din trupul sau sufletului lui.

Într-un an V. a cumpărat încă o hală și a angajat peste 50 de oameni care să-l ajute cu fabricarea săpunului, împachetarea lui, dar nimeni înafara lui nu vindea. Celib era cel care ordona în cele două hăli imense, mergând țanțoș în pantofii lui rupți, strigând la câte cineva fără motiv, apoi alerga până în piață și stătea pe lângă V. Făceau glume și sporovăiau cu clienții până un săpun se făcea două, deși omul cumpărase și acum câteva zile altele două. Chiar și proprietarii micilor prăvălii cumpărau acum de la V. vorbindu-i mieros, invitându-l la diverse petreceri. V. spunea la fel de teatral că se simte onorat, dar niciodată nu le trecea pragul scârbit de ei, deși nu putea să explice de ce. Casa Liciei era plină de săpun, iar ea tot cumpăra doar ca să îl vadă pentru câteva minute, să-i privească statura impunătoare și să se simtă subjugată, cuprinsă de emoției.

În viața unor femei intervine un moment când ar face orice ca să simtă. Un fior care să le parcurgă din cap până în picioare și să le facă să simtă viața. Ar face orice ca să  fie iubite și se pierd uitând că Iubirea nu cere, ci vine tăvălug și te cuprinde. Licia pierduse natura firii ei și îl slujea pe V. pătimaș neștiind că atunci când se va clătina va cădea pe vise fumegând. Iar V. nu putea face nimic, căci nu o iubea. O îndrăgea așa cum îndrăgești un lucru pe care îl ai prin casă și te ciocnești de el când faci curat, uneori. Și deși îi simțea durerea nu putea să o șteargă.

Căci de-am putea șterge suferințele celorlalți, moartea nu ar mușca din viață cu nesaț, nu și-ar îndrepta ghearele și nu ne-ar face pe toți să simțim, cel puțin din când în când, regretul de a nu trăi doar o clipă și nu a mai fi nevoiți să ne zbatem atât. Pentru ce?

Habar nu am..

Pământ ars- 3

Pământ ars- 2

Cum ar putea cineva să aleagă înțelept cu o minte înfierbântătă și un suflet rămășițe?  Există oameni care își tocesc colțurile și se șlefuiesc  înainte de vreme. Imaginați-vă niște forme neregulate, iar sfârșitul vieții duce spre alta atât de diferită. Se prea poate ca unii dintre noi să nu mai păstrăm niciun grăunte din forma noastră, dată pe toate ,,formele” sentimentelor nutrite și ale lumilor ce voiam să le cucerim. V. era un om șlefuit înainte de vreme. Copilăria îl sălbăticise și-l făcuse infirm. Pentru cei condamnați să nu mai meargă, să nu mai vadă sau să nu audă nu există cale de întoarcere. Boala lor e ceva ce se schimbă doar prin grămada de dezgust, neputință și disperare până la ură. Cel hăituit simte să se ascundă și să-și umple brațele cu arme cu care să se apere,  deși nimeni nu îl atacă. În minte lui îi gonește mereu teroarea, căci viața nu a fost dreaptă și fiind prima care l-a plesnit l-a aruncat pe povârnișul deznădejdii. V. fusese molestat.  Pentru un băiat de 12 ani să se trezească plin de sânge și să  nu mai poată sta pe șezut, să viseze, iar și iar, mâinile mari ținându-l, vocea groasă și părăoasă poruncindu e un sfârșit care face din orice alt început un non-sens. Degeaba iubirea te cuprinde în valuri înalte și zdrobitoare, dacă cineva, chiar și pentru o clipă, îți arată chearele urii, îți deschide pieptul și le adâncește în tine. Așa, cu talgerele pline vei merge și vei oferi după gustul vrerii tale otravă sau miere, zâmbind uneori cu subînțeles. Pe V. ura îl făcuse să vrea să pedeapsească și îi plăcea teribil ori de câte ori se înfățișa unui om mizerabil ca să-l ridice de jos pentru ca mai apoi să-l plesnească crunt și să-l calce în picioare. Nimic nu conta în acele momente, iar el se pierdea anapoda căzând de pe culmile plăcerii în văgăuna singurătății, neacceptării și mizeriei. După toată tărășenia cu abuzul (nu am aflat vreodată cine fusese bărbatul care îl abuzase)  V. a acceptat pentru prima dată să facă meditații și a râvnit să mânuiască arta muzicii și a scrisului. Intuise cel mai probabil că ele sunt cele care îi lipseau sau poate fusese doar curentul disperării. Și-a lovit într-o zi cu ciocanul degetele până la sânge, iar a doua zi a reușit să țină pasul cu profesorul, să înalțe așa cum trebuia notele, să simtă curgerea și să o încarce cu el. Cu mâinile bandajate și cu explicații puerile cum că i-a căzut ceva peste mâini s-a prezentat la ore a doua zi, uitându-se mândru la sângele care izbucnea sub pansament. Într-un fel el pierduse simțul durerii și nimic nu-l putea face să plângă (sau cel puțin așa credea). A început să-și dea pedepse de unul singur spre 15 ani. Era neîndurător și aspru cu el încât se înfometa, se lovea și noaptea în patul său plin de gânduri se răsucea cu durere judecându-se. Tot în această perioadă a învățat să se bată. Prima dată a lovit un bețiv în mijlocul străzii care i-a cerut ceva de mâncare. După ce l-a hrănit, i-a trântit un pumn în față despincându-i buza de jos, privind sângele mâlos scurgându-se prin barba murdară. Îmbrăcat sărăcăcios și aparent murdar colinda străzile fiind atent la viața pe care o duc ceilalți. Nu ziua, când toți își luau mănușile albe și sărutau mâinile doamnelor, ci noaptea, când femeile ușoare defilau grotesc și se lăsau frământate de mâinile murdare, când râdeau zgomotos și înfierbântate își pierdeau mințile. Noaptea când se părăseau paturi și suflete pentru altele, când se trăda și se ucidea. Aici învăța ce înseamnă să trăiești și cum să loveaști, așa cum numai viața o putea. Oriunde era o încăierare V. era prezent, astfel încât trecând de 20 de ani, străzile pustii cu anomaliile ei îl cunoșteau și tremurau la cuvântul lui. Bogăția de acasă îi permitea să manipuleze și să frângă pe cei bătuți de soară și nevoi, pe cei care își riscau viața la jocuri de tot soiul. V. e numele lui de atunci, căci nimeni nu trebuia să îl știe și ziua. O singură dată s-a întâmplat cu un nenorocit care a îndrăznit să-l salute pe stradă ziua, iar spre seară a fost lăsat într-o băltoacă de sânge cu nepăsare. V. nici nu s-a apropiat să-l lovească, căci acum altcineva făcea treaba murdară, iar el doar privea. Se hrănea așa cum se cuvine, renunțând la pedeapsa cu înfometarea. Își măsura forța prin exerciții regulate, trezindu-se în rărunchii dimineții, ieșind pe câmp. Aici uneori țipa cu tot pieptul și sufletul răpus de o durere crâncenă pe care nu o înțelegea, dar care nu îl lăsa să trăiască.  În capitolul trecut vă spusesem că fusese prezent la acel viol. Deși nu s-a atins de făptura frumoasă, cu cozi lungi și negre, a stat acolo și a privit cum cineva suferea așa cum suferise și el alegând să nu schimbe nimic. A privit rând pe rând loviturile, strigătele ei, disperarea și disprețul din ochi, iar la final când femeia l-a scuipat, V. a simțit o dorință nestăvilită de a o lua în brațe și de a-i spune că de acum totul va fi bine. Ajunsese să creadă că mai bine suferi dintr-o dată și cunoști cea mai adâncă mizerie, decât ca viața să-ți cearnă la fiecare pas bucăți care să te nenorocească treptat. Cine ar alege ca cineva să-i taie brațul milimetru cu milimetru? Nu. Trebuie să fie dintr-o dată și să scapi. Mai târziu a revenit la această femeie și i-a vorbit. A găsit-o căsătorită și cu copii, mutată la oraș. Încă nu știa cum să se poarte în rochiile impunătoare care îi lăsau sânii frumoși la vedere, dar lupta, iar V. știa că doar suferința o mânase spre luptă. Deși era prostănacă l-a înțeles și l-a ascultat când el i-a explicat de ce nu a făcut nimic, iar ea a spus că îi scârbă de bărbatul ei. Cum se explica acest lucru deși îl iubea? Spunea ea că nu e cu nimic diferit atunci când o face a lui față de acei nenorociți. V. a râs mult și i-a promis că nu o va lăsa singură, că oriunde va merge ea o va urma și o va proteja. Ea a râs și mai tare și i-a sărutat obrajii, trâgându-i mâna între picioarele ei. Era fierbinte și umezeala îi pătase ciorapii. Deși V. nu știa să zâmbească, atunci a făcut-o cu tot sufletul și a făcut dragoste cu ea. Când mi-a povestit nu a știut să explice altfel decât prin asemuirea cu un om fără un picior care vrea să iubească. Niciodată nu s-ar simți întreg lângă un om sănătos și normal. Iubirea lui trebuie să fie lângă un alt om fără un picior, căci trebuie să se dezbrace complet și nimeni nu are puterea de a pătrunde și înțelege unele suferințe. Și apoi Iubirea nu trebuie să te facă să te simți rușinat și să te ascunzi învelindu-te ca celălalt să nu vadă că sub spoiala ta mișună viermii și începi să putrezești. De aceea…o alesese atunci pe ea, sau invers fără să le fie rușine, dedându-se clipei, apoi îmbrăcați au așteptat soțul impunător să se întoarcă acasă. V. , după ce ea l-a prezentat, a pornit discuții aprige cu soțul care avea o inteligență sclipitoare și a plecat abia spre miezul nopții din casa celor doi. Ori de câte ori revenea se simțea acasă din cauza ei și a dragostei ce i-o purta. O dragoste cu milă în două, cu suferință și neputință. Apoi V. a trebuit să se mute într-un alt oraș vrăjit de un tânăr care vorbea despre săpun de parcă ar fi vorbit despre femei și să pornească afacerea pe care peste vreo 10 avea să o conducă singur. Ea l-a lăsat să plece privindu-l în ochi, oprindu-l noaptea în patul ei, spunându-i că va fi mereu acolo…

Și uneori e suficient să știm că cineva este acolo, deși nu ne întoarcem niciodată să vedem dacă cumva nu  s-a mișcat din loc, amorțit de atâta așteptare.

Pământ ars- 2