Cum se prăpădesc poveștile

La început am mers prin Lumină cu sufletele pline, râzând și legănându-ne precum două pânze strașnice ce se luptau cu furia vântului smintit.  Am strigat în gol doar pentru că ne plăcea ecoul pieptului aproape crăpat, cu inima înafara lui și ne-am sărutat pentru că roua de pe buze era mai gustoasă decât cea a ierbii. Ne-am strâns în brațe pentru că nu mai simțeam tăcerea grea a copacilor și scoarțele lor dure și ne-am ținut de mână pentru că podul palmelor ardeau mai puțin decât Infernul. Și da, ne-am iubit doar pentru că împreună eram o poveste întreagă, din alte două povești. Ne-am jurat unul altuia fericirea doar pentru că nu știam ce înseamnă și cât de greu se câștigă. Dar am fost prea nătângi să știm că nu trebuie să cerem, ci doar să dăm cu zâmbetul pe buze și pe umeri, deși-am fi stat în genunchi. Nu am știut de fapt niciodată cine suntem și cum este să aștepți, în dosul ființei tale ca să te surprinzi râzând și să ajungi să mulțumești că ești. Nu am știut ce înseamnă greul și-am fost prea murdari dacă am ajuns a ne răni.

Așa ne-am prăpădit în chinuri, deși ne-am lăudat atât că ne iubim. Și ce am construit cu greu în ani demonici de absență am renegat într-o clipă oarbă. Dar nu regret. M-am înșelat atât în privința ta. Tu nu ai venit ca să rămâi și mai departe, atunci când ne vom scrie bătrân și greoi. Ai reușit să spulberi doar o filă. Două poate!

Și bine că s-au dus din mine și n-am să te mai știu!

Înainte de a pleca

Epilog Absența grăitoare a vieții

Las uitării chemarea mea și tot sufletul stăvilit în chin, toate încercările și izbânzile pe care nu le-m simțit nici eu. Și mă duc ca un gând sărac ce nu a sclipit nici în adâncurile călcâielor, ce nu a pășit pe trotuare, ci pe piepturi supte de morți și iluzii. Las tot ce nu am avut în locurile pe care nu le-am stăpânit nici măcar cu gândul, celor pe care nu i-am întâlnit și celor cărora le-am intrat în carne. Las preșurile mele murdare, pernele mai sărate decât marea, colțurile pline de păianjeni și rândurile scrise trecutului. Iar clipei ce vine îi dăruiesc un sărut melancolic de frunze ce le-am iubit când au crescut, le-am stăpânit cu dragoste când s-au uscat și m-a durut să le văd putrezind. Las toată Iubirea mea Iubirii și-o rog cu stăruință să nu mă uite oriunde aș fi, să mă călăuzească părintește chiar dacă i-am greșit cu voie sau fără de ea, să mă lase să o sorb nebun ca pe cea mai cruntă beție. Nu în crâșmele frumoase sau dimpotrivă de pe bulevard, nici pitite după dosul orașului, ci în patul meu murdar în care am petrecut atâtea momente de dezgust și luptă, încât am scris o istorie cu sânge din cerneală, căci pe-al meu l-am pierdut. Mai rog lumea să mă lase să o privesc ultima ca și întâia oară, până să-mi spargă ca un obuz retina și toate cioburile ei să-mi intre-n minte. O implor să-mi coboare și-n inimă, acolo unde, haină și nehotărâtă nu a vrut să vină, căci eram prea mic și prea sărac pentru frumusețea ei. Și sper să nu o deranjez cu o asemenea rugăminte, tocmai eu, nebunul țicnit din peștera lui cu lacrimi și morți organice aruncate pe masă. În locul pâinii și-al gemului cu mucegai, ce nu mi-a plăcut nici atunci când era prospăt. De-ar fi trăit tata mi-ar fi spus că sunt boem și că de asta fac nazuri. Dar bine de el că nu a trăit să mă vadă cu coatele sufletului rupte, în ploaie și singur, cu tot Cerul și Soarele deasupra capului, prigonit de prieteni. Prietenilor ce nu i-am avut, sau dimpotrivă și eu nici nu am știut în sălbăticia mea vreau să le mulțumesc că nu mi-au dat otravă de câte ori aș fi cerut, căci aș fi fost în stare să mor de dinainte de Dumnezeu și să nu mă mai târâsc cu ce-ar fi trebuit să fiu în minte, schilod cu ceea ce sunt. Iubirilor mele, falnicelor mele Iubiri le sărut mâinile întregi cu tăgadă, și piepturile pline, și coapsele…și ce-aș mai coborî și urca, domnilor, înspre inimă să o sărut cu patimă și să o îngrămădesc în mine, dar nu-mi permit a fi obscen și acum, în ultima oară. Le mai dau toate florile de pe lume, chiar și de la căpătâiul morților, și pline de ceară ca să acopăr toate gesturile ce-aș fi putut să le deșlușesc în sluțenia mea de om hain și rece. Le mai dau tot trupul meu de odinioară, puternic și frumos, ce le-ar fi putut iubi pătimaș, și inima tânără ce le-ar fi suportat rănile. Iar pe mine, cel de acum, îl dau doar lui Dumnezeu de m-o mai vrea după ce l-am urât aprig și l-am alungat din chilia-mi sărăcăcioasă. Las tuturor pașilor putința de a se trezi și a merge pe urmele tălpilor ce le-au născut, tuturor celor care or să se întâmple să-și găsească făptașul și Pământul să geamă de Iubire. M-aș mai lua de vânt și de ploaie, de stele și noroi. M-aș lua de toate în drumul meu, căci tare nu aș vrea să plec acum când le văd pe toate și le simt ca un nebun. M-aș lua și de tine și aș dansa ca un prostovan fără papuci și fără cadența pașilor pierduți. M-aș lua și de inima ta și aș iubi-o cum numai eu aș fi putut să o fac, chiar și de sufletul tău și i-aș agăța rouă în sânge. Mi-ar fi frică să nu te iubesc atât de mult încât să îți îngroș sângele cu cuvinte și să nu mai curgă prin tine ca într-un spectacol de lumină. M-aș lua și de prostia ta, căci nu vă vezi tocmai pe mine ce te iubesc atât de mult. Aș, prostii. Nu ți-aș spune asta, căci eu nu știu dacă tu vrei mult sau puțin. Oare tu vrei? Te-aș călca și pe picioare de m-ai lăsa, pe rochia ta lungă și albă, doar să-ți amintești când o să te doară, de bărbatul bătrân și copil ce tremura ținându-te de mijloc și se împiedica de vise. Ți-aș săruta obrajii așa cum ceilalți au făcut-o adesea închinzând ochii și uitând de atâtea alte buze ce au trecut peste tine. Mi-aș închipui că te sărut eu întâia oară și ultima și apoi tu vei muri de parcă nici nu ai fi fost vreodată. Sau invers. Mai bine să mor eu, căci nu aș vrea să suferi în vreun fel. Nici chiar de dorul meu sau al altuia oricât de bun și frumos s-ar dovedi. Așa m-aș lua de tine într-o zi să-ți spun cât te iubesc. Și-aș alerga zile întregi până la tine sau până la tălpile tale, și dacă totuși nu mă lași, măcar până-n amintirile ce vrei să le arunci. Măcar să mă arunci o dată și pe mine. Căci de cules nu ai mai vrut. Și cum îmi mai spuneai că ai să vii. Și cum te mai credeam. Dar nu-i nimic. Să nu îți ceri vreodată tu iertare, căci pentru mine ești fără de păcat și sfântă și așa ai să rămâi. Și ți-aș lăsa ceva înafara blestematei mele Iubiri. Ah, da. Toate inelele ce-mi venea să ți le cumpăr când nu mai aveam nici bani de pâine și nici pentru speranță. Toate plimbările în care te voiam alături și tu fugeai de mine, toate nopțile de dragoste în care am fost și eu și tu, căci nu ai fi vrut să vii. Ai fi venit?

Cât de caraghios ți s-o părea un bătrân suferind de o Iubire neîmplinită. Și o să citești fir-ai tu să fii și nici nu o să știi că ție ți se strigă și ți se cere măcar un rând. Un rând la mii și mii de alte rânduri pătimașe, pătate și chinuitoare. Dar poate că-i mai bine că nu-mi vii și n-ai să-mi scrii. Căci dacă m-ai iubi eu nu aș mai putea muri vreodată. Și unde ai mai văzut tu, draga mea, om să nu moară?

Las ultima mea strigare să fie…Iubesc, iubesc și-am să mor de asta!

Peste rouă

Doi Dumnezei mergeau pe drum, vorbindu-și. Unul era vesel din cale afară, celălalt aducea a ploaie…

-Auzi? De ce crezi că suntem noi Doi?

-Nu știu.

-Și atunci?

-Fii și lasă-mă în pace să râd. Găsește-ți și tu ceva de făcut!

Așa ne putem explica tâmplele care plâng, în timp ce chipul râde din noi înșine sau invers, în funcție de Dumnezeul ce ne mânuiește sufletul!

post

Scena 8- Printre crinii cu spini

Capul îi era greu rezemat de perna murdară şi plină de sângele uscat. Cumva, vedea şirul de paturi de fier, cu saltelele rupte, ferestrele bătute de Soare şi cimentul proaspăt spălat cu apă împuţită. Simţea chiar şi mirosul greoi. Apoi, fiinţa i se umplea de un parfum uşor de carne curată, spălată cu resturi de săpun şi răsfrângeri ale fiinţei încinse. Simţea că pluteşte, apoi se rupe în bucăţi şi cade pe ciment. Parcă lua forme diferite şi intra în altele până când cineva îl strângea împreună şi îl zămislea cu dragoste. Îşi pierduse cunoştiinţa, delira şi atacurile de febră se înteţeau de la o zi la alta, până când tânăra copilă credea că nu o să-l mai audă vreodată. Stătea la căpătâiul lui fără să doarmă sau să mănânce, cu lacrimi în ochi rugându-se, delirând mai abitir decât el, fiind în stare să implore şi grilajele de fier ale ferestrelor murdare să-l salveze. Bătrânul stătea nemişcat, parcă a doliu şi-i vorbea uneori. Alteori, într-un mod surprinzător, tăcea de parcă tânărul pleca în locuri în care nu putea fi urmat.

(Bătrânul a sfârşire): Când ai de gând să te trezeşti?

(Tânărul şoptit şi greu, tot nemişcat şi cu ochii închişi): Nu pot, deşi încerc…există ceva ce mă leagă şi mă ţine atât de strâns…

-Da, ce pot să spun, bun moment ţi-ai ales să mori…

-De ce spui asta?

-Pentru că fata ce plânge acum pe pieptul tău a fost chinuită în fiecare seară de către dobitocii ăştia şi deşi putea să fugă, a ales să rămână doar ca să poată avea grijă de tine. S-a oferit şi netrebnicului de doctor, grăsanul acela dobitoc şi împuţit, doar ca să facă rost de medicamente. Dar, a minţit-o, căci în flacon a strecurat apă şi…

-Îmi simt sufletul strivit…

-Te înţeleg, dar să ştii că ea zâmbeşte când te strânge în braţe, înainte de a veni la tine se spală cu sârg şi adoarme cu capul pe părul tău lung acum şi încâlcit. Preferă să moară ea, să se lase batjocorită şi murdărită decât să plece de lângă tine. De-ai putea să-i dai măcar un semn din când în când…

Tânărul tace dintr-o dată şi tot trupul i se împuţinează de parcă sufletul i-ar crăpa pieptul în două şi ar ieşi afară. Asemeni unui vânt se strecoară pe mâinile fetei şi-i mişcă porii intrându-i în carne.  Boarea îndrăzneşte să meargă mai departe şi asemeni unei mâini îi mângâie ochii plânşi şi părul încâlcit, îi sărută sufletul şi îi mângâie durerea. Fata se lasă în voia curentului binevoitor şi închide ochii, i-a mâinile tânărului în ale ei slabe şi îşi lasă capul pe picioarele lui. Mirosul de oţet îi amorteşte simţurile şi o leagănă precum o barcă rătăcind într-un întuneric ademenitor.

Tot pe genunchii lui, ea se trezeşte într-o casă imensă, cu ferestre uriaşe şi perdele lungi şi albe. E îmbrăcată într-o rochie neagră, iar părul îi miroase a crini. Îi vine să râdă şi să plângă văzându-se aşa în oglinzile imense, cu buzele roşii şi ochii senini. Parcă sânii îi izbucnesc în contrast cu negrul curat şi coapsele se desfată surd mângâiate de mâinile ei speriate. Aici nu există morţi şi nici miasme neîndurătoare, căci camerele sunt parcă poleite cu aur, deşi lemnul s-a uscat de mult şi a căpătat o alură de cafea prăjită, mobilierul îngrijit de mâini bătrâne e ferit de praf, iar tablourile înfăţişează femei fericite în braţele bărbaţilor cu barbă lungă şi cu ochi reci. Ele sunt albe, transparente îşi spune copila şi se lasă pierdute în braţele puternice, stând ştrengăreşte pe genunchii noduroşi. Priveşte spre curtea uriaşă, plină de flori şi copaci înfloriţi unde îl vede pe tânărul nostru cu părul pieptănat şi o cămaşă albă, lăsându-i braţele goale. Pantofii i se murdăresc de rouă, dar el, visător şi năuc, nu simte nimic. Râde şi dansează precum un copil, rupând crengi înflorite. Privindu-l aşa ea sărbătoreşte o primăvară pe care doar sufletul o poate simţi şi îl aşteaptă urmărindu-i gura ce pare să râdă, să cânte şi să vibreze. De parcă ar veni de când lumea spre ea împietrită de dor şi parcă pe aleea pe care el mai mult aleargă decât păşeşte trec lumi întregi şi ei tot mor, şi apoi trebuie să aştepte să se nască din nou pentru a se putea vedea. Îi doare absenţa, deşi se văd cu inimile, se îmbrăţişează şi se înlănţuiesc într-o dragoste nebună. Îi dor urechile de şoapte pe care le râvnesc pătimaş şi trupurile arzând de nebunia unei atingeri. Nimeni şi nimic nu le-ar putea ostoi setea de celălalt, neputinţa şi chinul de a fi legaţi împotriva minţii ce ar vrea să se elibereze din această strânsoare, să sufere orice dor şi să scape de amarul distanţei. Trec ani înşiraţi precum mărgelele pe aţă, se izbesc unii de ceilalţi, iar el în sfârşit ajunge căzând la picioarele ei; e trist de atâta dor şi numai sufletul îi mai râde. Apoi se luminează ca o făclie sub chipul ei şi-i murmură…,,Iubito…”. Se agaţă de poalele rochiei şi trage cu mâinile arzând, spumegă în neştire jurăminţi pe care ea nu le mai aude, căci sufletul îl înghite  cu totul şi îl duce în adâncurile ei.

Dar visul se sfârşeşte şi ea se trezeşte lângă el nemişcat şi murdar. Se dezmeticeşte greoi din frumuseţea ce a crescut-o în închipuirea atât de plăpândă şi înmoaie buretele în apa din ligheanul spart. Îi şterge fruntea şi podelele palmelor îndrăznind să-i sărute colţul gurii. Atunci degetele lui se mişcă fără ca ea să-i surprindă arderea şi o rafală de vânt le chinuie piepturile în acelaşi timp. Pare mort aşa şi ea hălăduind în neştire, căutându-l printre ceilalţi uitaţi, fără vreun destin în hăul acesta imens, încercând să-l scape de forţe nevăzute şi de neînvins. Buretele îi mângâie carnea arzândă, lăsând vârfurile unghiilor ei să-l atingă; aceste atingeri le simte cu furia unui nebun când îşi vede sângele şiroind şi le aşteaptă pândind mâinile slabe pierzându-se pe trupul lui atât de slab şi de urât dintr-o dată. Dar ea nu se sfieşte să îl vadă gol, cu oasele ieşite-n afară, cu pielea lividă şi amară. Îi place mai ales un loc anume, pieptul lui ce mai tremură din cauza inimii fierbinţi şi o asigură că e acolo, lângă ea, şi că îi trebuie atât de puţin să plece cu el dacă va trebui. Doar să-şi zmulgă inima cu bătăile ei şi să o arunce, să se descalţe de viaţă şi să-l urmeze slăvindu-l. I se face dor de ochii lui, de vocea ce nu o ştie încă, de tot ce nu a apucat să simtă şi să trăiască. Dor de o poveste blestemată să se desfăşoare în vis şi nebunie, fără putinţă de a se împlini.

Bătrânul suspină şi plânge. Pieptul tânărului se opreşte dintr-o dată. Ea îngheaţă cu un strigăt pe buze în timp ce sufletul i se destramă. Afară începe să plouă. Se aude un plâns sfâşietor, iar picurii grei cad la infinit intrând în Pământul uscat. Frunzele se lăţesc crescând hrănite, Cerul se înconvoaie din cauza apei. Bătrânul aleargă afară şi cade în mâl. Strigă, înjură şi se pierde în pădure. Tânărul e frumos şi luminat. De parcă doar inima îl făcea urât.

Fabulaţii serioase

Înainte de fabulaţii, am o datorie: Declic 2

După acea dimineaţă teribilă, mi s-a făcut rău. Colac peste pupăză, mă simţeam inutilă. De fapt, mai mult tristă. După ce m-am odihnit am pornit spre munca de teren ce o fac pentru un reportaj despre copiii romi. După interviuri care mi-au mişcat sufletul am mers la notar în calitate de martor asistent, căci unii dintre ei nu ştiau să scrie şi să citească şi le expira contractul de închiriere. Nu pot descrie fericirea ce am simţit-o ajutându-i aşa, văzându-i cu sufletul uşurat, căci nu vor fi daţi afară. M-am dus până la Flanco cu un produs, dar programul celor de la Service se încheiase. În drum spre întoarcere am dat peste un concert şi m-am oprit, căci cineva se chinuia să cânte Lara Fabian- Je t’aime. Am închis ochii şi m-am lăsat dusă de vocea fetei de pe scenă, de cea din mintea şi sufletul meu în timp ce am primit câteva coate sănătoase, am fost călcată de zeci de ori pe picioare în îmbulzeala creată. Tot în acea seară erau şi moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva la câţiva metri de concert. Sute de oameni veneau la concert, trecând pe lângă corturile pline cu icoane, brăţări, mir şi cărţi de rugăciuni. La câţiva metri se servea porumb fiert (avea un gust oribil, căci încercasem cu câteva zile în urmă) şi cozonac secuiesc (Kürtőskalács), popcorn şi Coca-Cola.  După şirul lung de corturi un preot ţinea o pancartă şi cerea bani pentru nu ştiu ce…nu am văzut din cauza oamenilor înghesuiţi, dar am scotocit după 1 leu(nu mă simt mândră de suma oferită, dar mai mult nu aveam). Mă aştepta o şedinţă. Am mers într-un local (era o şedinţă informală) şi pentru că nu mâncasem decât o dată de la jumătate de bere m-am ameţit atât cât să mi se înmoaie genunchii şi să urăsc drumul până acasă. Am uitat să spun că înainte de a merge la Flanco în Piaţa Unirii era o reprezentaţie de la circ pentru copii. M-am prefăcut că am zece ani şi am stat câteva minuţele. Am mers cu autobuzul fără bilet, dar domnul Petru(de etnie romă) mi-a spus aşa: ,,Mergem cu Dumnezeu înainte”.  Niciunul dintre noi nu avea bani. El cu atât mai puţin. Am fost asaltată de un puştan (tot rom) cu: ,,Ce faci, frumoaso?”. M-a făcut să râd necontrolat şi să îi răspund- Bine, urâtule! Tu?. Avea o atitudine care mi-a fost pe plac din punct de vedere al analizei. Cu blugii lăsaţi şi un lanţ uriaş pe partea stângă, freaza la dungă şi tricoul mulat era pus pe cuceriri. Să fi avut vreo 17 ani. Cel mai probabil a crezut că eu am vreo 15 sau mai puţin. Trecând de toate acestea nu îmi amintesc ce am făcut după…cam atât!

Cum aş alege eu dacă nu aş fi eu? Cel mai fantezist scenariu pe care îl pot încropi de ceva timp este să mă debarasez de mine, să-mi ţin înconştientul în mâini(de precizat că el este legat de conştient) şi ce mai rămâne (puţin) din eu să se descurce. Astfel, dacă prin absurd, totul ar fi limpede şi clar, fără refulări de tot soiul, dorinţi incerte şi stimuli aruncaţi dinspre preconştient- ecranul între inconştient şi conştient alegerile ar fi simple. Ipotetic vorbind, nu prea aş avea ce alege pentru că raţiunea are darul cântăririi între variante puţine, aflate la îndemână şi, cel mai adesea, favorabile. Aşa se explică echilibrul mintal(cel puţin în cazul meu) căci nu mă îndrept spre minus, ci tind spre plus şi-l aleg pe primul(de aici oamenii cred că sunt ciudată, sau duală). Alegând minusul e doar o strategie de a trăi şi umbra plusului, apoi mă pot oricând întoarce. Dar, de cele mai multe ori nu e nevoie. Să lăsăm aceste lucruri sărate deoparte… e din cauza frigului îndurat, pe care o să îl simt mult timp de acum încolo. M-am hotărât, acum câteva secunde, să pornesc în căutarea unor răspunsuri mai ,,adânci” decât până acum. Astfel, pornind de la ceea ce sunt şi ce aş vrea să fiu(căci ceea ce ar trebui să fiu presupune o comunicare cu o instanţă superioară) pot ajunge la o stare de disconfort sau una de mulţumire. Dar se pune întrebarea dacă ceea ce vreau să fiu este ceva bun şi astfel ajung la ceea ce ar trebui. Am rezolvat un lucru: avem două puncte ceea ce suntem şi ceea ce ar trebui(asta dacă nu deja se întâmplă). Şi aşa ajungem la lucrul pe care l-am lăsat deoparte- comunicarea cu acea instanţă superioară. Aici depinde de credinţa fiecăruia. Poţi vorbi cu Dumnezeu, cu maimuţele dacă eşti de acord cu Darwin, sau cu nimic, sau cu tine. Indiferent de ce alegi important este că vei ajunge la un a trebui ce de fapt nu îţi aparţine ţie, ci instanţei. Aici, ar trebui să îţi dai seama că serveşti unui scop mult mai complex decât nimicnicia ta l-ar putea cuprinde în Cuvinte. E mai bine să laşi lucrurile să curgă sau să le faci să curgă? Astfel, vei fi instanţa unei instanţe sau o pată şi atât? Iarăşi intervine alegerea şi propriile porniri. Astfel se explică marii oameni care au făcut lucrurile să curgă şi s-au desprins iremediabil de futil, alegând să se ţină de un ideal pe care l-au putut dibui la timpul potrivit. A nu se înţelege că mi s-a urât şi mă pornesc să înfiinţez o grupare secretă. Deşi nu ar fi deloc rău, dar deja i-am stricat începutul. Ceea ce vreau să spun este faptul că există o ,,idee” care mie îmi scapă(nu în totalitate) care să mă servească şi să îi slujesc. Apoi mai există diverse contexte care mă pot îndrepta spre un alt înţeles, al lucrurilor, locurilor, oamenilor, lumii, sensului. Un înţeles al sensului e un soi de paradox, dar un sens naşte alte sensuri, ca şi în cazul semnelor, de exemplu. De aceea niciodată nu vom ajunge la un capăt în orice demers întreprins. Ştiinţific sau dimpotrivă. Există faţete care ne rămân ascunse şi nuanţe pe care nu le putem cuprinde cu ceea ce avem. Culmea este că undeva ştim totul prin alte raţionamente. Ironia face ca tocmai aceste raţionamente net superioare celor conştientizate ne rămân ascunse.