Vis

  Mai am doar vise împrăștiate…peste tot în mine, mai mult decât carnea de pe oase, sângele adăpându-mă. Am mai multe vise decât suflet și inimă, Viață, Moarte. În visul meu cel mai de preț întâlnesc un om care seamănâ cu toții oamenii la vreme și la port, vreme de câteva spargeri de gânduri, apoi izbucnește în mijlocul străzii și împânzește Lumină. Atât de multă Lumină încât îmi arde carnea și-mi fierbe sângele. Mult mai multă Lumină decât sufletul sau inima ce o țin în câlcâie. E omul pe care printr-o vrajă neasemuită l-aș iubi cu ură, mai abitir decât Deus, murind în căușul palmelor lui. Omul acesta pribeag îl aștept…simplu, secătuit de un drum lung prin Viață, dornic să-și așeze tâmplele pe genunchii mei și să tacă. Un suflet plin, mustind de amintiri și Iubire, timid, pașnic, sărac. Nu vreau să aibă altceva decât el și eu, noi.

Image

Goliciune plină

Când își îndreaptă sânii ei tari și plini spre mine simt ceva necurat zăcând în pieptul meu…aș vrea să-i zmulg cu dinții și să mă umplu de sângele lor, să cobor cu buzele pe picioare, între ele și să surp liniștea ce mă frământă când rămâne senină, calmă, parcă străină. Buzele îi freamătă năprasnic pe pieptul meu, lăsând dâre în urmă și privirea îmi zmulge tâmplele aruncându-le pe jos. Fiece mișcare, oricât de fină pe pardoseala rece îmi ucide tot ce am mai bun și mai sfânt, într-o dorință drăcească care mă îndeamnă să o ucid cumva. Cumva încât să fie a mea și să râmână doar a mea oricât de mult ar trăi ea și eu aș muri mai mereu, timpuriu și neștiut.

Image

 

Aș face-o să plângă la poalele lumii și să mă sclade pe mine, netrebnicul om, în șuvoaie reci de venin curat. Când mă privește cu buclele pe coapsele ei și părul mi se agață de porii pielii albe simt să-i spun cumva cât chin se zbate în inima mea prăfuită când încerc să-i cuprind neînțelesul, tăcerea. Are simțuri de plumb și-o fericire inumană care se transformă în durere și-o rănește în timp ce-și mai ține pe buze zâmbetul. Când ajunge acasă își descoperă rănile și mă siluește să stau în genunchi în fața ei. Sângele năvălește dintr-o dată în gura mea uscată și trupul mi-e curmat de lumină. În beția pe care geamătul ei o naște capul mi se prăvale ca o tinichea stupidă pe scări. Mi-l pierd umil și  vândut ei, sclav ce nu-i mai ajunge de la prima clipă. Aș iubi-o cumva încât să-i ajungă, dar uneori o confund cu însuși Diavolul venit să mă stăpânească pe mine, să-mi frângă întreaga ființă. Apoi dinr-o dată parcă e Deus pus pe șotii, sătul de atâta cumințenie. Și parcă sunt eu și parcă e ea….parcă nici nu există cu adevărat și e în mintea mea bolnavă, dar aș iubi-o, aș iubi-o până ar muri din asta.

Și aș iubi-o și moartă adormind pe mormântul ei, iubind tot Pământul până la pieptul ei tăcut.

Mai rău

Decât o femeie ușoară….

Am alunecat și mi-am zdrobit toate oasele în câteva zile, mutându-mă de pe un picior pe celălalt, trecând de la zâmbet la dezgust, vânzându-mi clipele. 

M….are 43 de ani. Astăzi mergea la înnot. Nici nu așteptam să mă sune, nu mă gândeam la el decât în momentele când îmi aminteam că trebuie să îi dau banii înapoi cât mai repede și să scap de atâta mizerie. L-am lăsat să sune câteva clipe, apoi am răspuns îndrăzneț. 

,,-Bună ziua, ce face domnișoara?

-Îhhh…bună, mă pregătesc pentru facultate.

-Ai cursuri acum?

-Nu, dar vreau să mănânc, am de listat un proiect și apoi am seminar. 

-Vrei să mănânci? Te invit eu la masă, vrei?

-Nu știu…eu…bine, vin!”

 M-am îmbrăcat în câteva minute fără prea multe pretenții și am coborât. Am urcat în mașină și am văzut un bărbat elegant, semănând cu Tata, cu aceleași mâini, incerte, calme. Îl vedeam pentru prima dată. L-am întrebat scurt dacă e căsătorit și mi-a răspuns fără remușcări ,,Da”.  Soția lui, bineînțeles, nu știa de toată tărășenia. Eu eram între râs și plâns, condamnându-mă că îi spusesem că nu am credit și el îmi reîncărcase contul mărinimos. I-am spus că plec, apoi am rămas să mă conducă spre centru. A vorbit 30 de minute încontinuu despre faptul că trebuie să am grijă de mine și că nu trebuie să mă implic atât de mult, că el are doar nevoie să cunoască și alte persoane. Mi se făcea rău…amețeam, îmi venea să vărs. Mă stăpâneam cu greu să nu plâng. M-a întrebat dacă aveam bani, am zâmbit și am spus ,,Da” deși nici măcar nu aveam portofelul la mine(nu îl car după mine când e gol) simțind că vreau să scap, că vreau să fug. Conducea al dracului de încet în timp ce eu voiam să ajung mai repede. Am reușit să-i explic că eu voiam doar să vorbesc cu cineva, cineva care să înțeleagă și să nu vadă în mine o bucată de carne. Era degajat, relaxat și-și rotea ceasul. Cămașa albastră, impecabilă îmi obosea ochii. Când am ajuns îmi venea să strig de fericire. Pluteam deși vinovăția se strecura în sufletul meu. Ultimul lucru pe care mi l-a spus a fost ,,Dacă ai nevoie de mine, de bani, de orice, să mă cauți”. Nu am mai răspuns, am plecat. Drumul spre casă pe care îl fac de obicei în 30 de minute, l-am făcut în două ore, plângând, încercând să mă concentrez suficient încât să mor. 

   C. are 33 de ani. E gol și fricos, stăpânit de renunțare. Îi plăcea corpul meu spunându-mi că e îndrăgostit până peste cap. Eu râdeam alienat și mă jucam ca o nenorocită. Mi-am dat seama din primele cuvinte că are nevoie de afecțiune, atenție așa că am mimat-o cu sârg. ,,S. îmi place că începi să ai grijă de mine”, mi-a spus, așteptând să fie duminică, să ne vedem. Sâmbătă seara i-am spus că nu mai pot veni. 

 D. e bi. Insista să mă vadă mai mult, spunându-mi că-i plac. Îmi aduceam aminte de a o altă D., din urmă cu 2 ani care mă chinuise îndelung cu pasiunea ei pentru mine. Râdeam în timp ce-i citeam rugămințile gândindu-mă la câtă mizerie am, la câtă împrăștii. Unul, am uitat cum se numea…mă invita la el acasă spunându-mi că mă poate face fericită. I-am spus că sunt o măicuță și am ajuns pe acel site din curiozitate. Bineînțeles, dintr-o dată avea fantezii cu o măicuță. L-am înjurat…Un alt I., 34 de ani avea motor, era singurul lucru care mă atrăgea. Era o bucată de carne putredă și nici măcar nu înțelegea ce-i spuneam. R. de 27 de ani era calm, gânditor, matur. I se vedeau pe chip urmele grele…ale drogurilor, băuturii. Ne plimbam prin parc. A vorbit încontinuu, lăsându-mă să spun doar trei fraze, dar îmi dădea impresia că vorbesc cu un om bătrân, învățat. Ne-am despărțit cu zâmbetul pe buze, deși ploua și-mi era frig. A. a fost cu capul pe umeri, dar m-am agățat inutil. Ceilalți, patru la număr, i-am uitat cum au venit. 

Acum….e mai rău decât dacă aș fi stat pe marginea șoselelor dezbrăcată. Am reușit să mănânc și să-l sun pe El. Bineînțeles, nu mă mai ascultă, iar eu nu știu ce să-i spun. La ce bun? 

 

Diafan

     Când ești surprins și îndrăznești să  te apropii suficient încât să te ghicesc, mi-e poftă de tot ceea ce gândești, faci, simți și-aș vrea să mă mut cu totul în tine. Să-mi mut toată ființa după ce aș spăla-o în ploaie, preț de câteva clipe în care să te lași răpus de atât greu din mine. Răpus de urmele de ploaie. Răpus de Dumnezeu și eu în calea ta. Nu voi lăsa să se așeze praf peste amintirile tale și nici pământul peste pieptul tău. O să curăț totul cu sufletul meu și-o să te scap de toată zădărnicia. 

Image

   Îmi place când ești și eu mă agăț de brațul tău rugându-te să mai stai….vreme de câteva  șuvoaie grăbite care să-ți cuprindă întreg trupul și apoi să se odihnească în colțul buzelor. Să mă odihnesc în gustul tău nou și să pot trosni în voie în zgomotul măreț cuprinzându-mi pântecele. Îmi place că ești un acord fără sfârșit, rupt de vreo muzică anume și că te tot desparți de ceea ce se luptă în tine. Îți lași firea în urmă fără regret în brațele mele ca și cum ți-ai lăsa hainele într-un cuier, iar eu aștept să-ți fie din nou frig. Să tremuri și să te îmbraci cu mine. 

  Te voi ține strâns în brațe ca și cum nu aș muri vreodată și tot ceea ce sunt ar fugi în pieptul tău, ți-ar învăța plâmânii, inima. Voi sta în tine chiar dacă nu ai nimic și nu te voi lăsa să șovăi când vei vrea să mori, eu voi muri cu tine. Când vei vrea să renaști, o să renaștem într-un sâmbure, curbați, încâlciți și cu coastele rupte. Poți să ceri și să iei, să pleci și să revii. Mă voi naște din nou și din nou, toate mărimile și formele îndestulătoare pentru tine. Estompate, crude, agresive, adânci, înalte…pline. Parfumate, seci, gânditoare…frumoase. În visul rupt să nu coși nicio iluzie și să lași hrană destulă pentru tot golul din mine. Lasă Pământul de țară pe care-l calci greoi să mă învețe să pășesc o dată cu tine, lasă-l să-mi stea în piept și să te știu adânc săpând în carnea tânără. 

   Când vei obosi și oasele de vise nu-ți vor mai susține teama, lupta, frumosul eu te voi ține în brațe ca și cum Dumenzeu m-ar fi făcut  stâlpul tău, de care să se prindă urmele mâinilor tale, șuvoaiele de lacrimi, zâmbete, chinuri. Voi fi picioarele tale dacă într-o zi nu vei mai putea merge, dacă genunchii îți vor tremura și fruntea se va odihni în gol pe pieptul meu. Îți voi și drum cu hârtoape, bălți, cotituri, uneori lin încât să mergi oprindu-te într-o clipă în care să-ți amintești că sunt undeva la început, unde te-ai născut dintr-un sânge mustind de vrajă. Când vei împărtăși tot greul și îl vei lăsa la poalele ființei mele te rog să te îndrepți spre pieptul meu și să-l presezi cu buzele, palmele până când îți voi rămâne în mâini și mă voi îngrămădi în liniile pline de must. Să cobori spre gennchii mei și să înveți să plângi așa cum nu ai plâns vreodată, până îți vor seca lacrimile și vor pleca din pieptul tău haotic, fără să ia bucăți de carne, vise. Îndepărtat, în așternutul tău, printre vise aglomerate va încape și gândul meu, pietrificat încât să-ți ducă parfumul pe pereți și jucăuș să oprească ploaia ca și cum ai ține-o în pumnii tăi și nu ai vrea să-i mai dai drumul. Pe lângă trupul tău se va așeza umbra mea sărutându-te în lumina scăzută, ușor. Îți voi urmări cu trupul întreg și alb fiece curbură și-mi voi adânci neostoirea în umerii tăi, aproape de ureche, șoptit cu sânge. În sângele tău îl voi strecura pe al meu neștiut până inima îți va izbucni în flăcări și îmi  vei cuprinde pieptul, mă vei ucide și-mi vei răni cenușa cu tălpile. În privirea ta de cer vătuit se va muta căpruiul meu până cânt se va naște o altă culoare ce-ți va cuprinde sufletul. O culoarea gemând de toate cuvintele ce le rostești, le mesteci și le înghiți cuminte în colțul tău străin. În sufletul tău va rămâne un gust diafan, întortochiat de bine. Deși străin și mai rău decât tine va sta acolo până când vei muri apoi o va lua de la capăt. Cu aceeași furie neîntreruptă. În gândul tău se va strecura o amintire caldă, îndrăzneață și sigură care îți va schimba cursul.   

Teul

           O zi încărcată de ploaie și pași zdruncinați pe un caldarâm oprit de-un ropot sinistru de frângere a eului, renunțare, opreliște, chin…chinul de a nu reuși să muști suficient de tare din cortina ce-ți îngroapă ființa sub scenă. Auzi, calm și străin cum toate viețile merg fără tine, atât de pașnic, atât de surd în timp ce tu rămâi golit de tot ceea ce un om ar putea simți. Căci ești singur, cum nimeni nu ar putea înțelege vreodată, în lupta cu tine, cu colțurile ciobite și mijlocul putred, cu  ochii adânciți în pântece încercând să mai găsească câteva aripi. Umbra sau flăcările lor, câțiva picuri de cenușă prelingându-se pe coaste, adulmecând parfumul, pierdut pe jumătate, de sânge. Un parfum ce spune în neștire că în tine a existat viață cândva, atât de multă, atât de spumegătoare încât ți-a sfârtecat sufletul, ți-a crescut plămânii, te-a făcut cu început și sfârșit să fii. Mi se frâng toate gândurile când mă gândesc pierzându-mă la cât greșesc în pașii ce mi-i fac singură în urma pașilor ce oricum își strunesc singuri câlcâile în sânge. Cât greșesc că sunt așa cum sunt, că pierd rând pe rând bucăți de suflet și-n marea aceasta de clipe moarte se mai adună și Cerul, Pământul cu câmpurile lui, toată firea nevăzută de gând, Nimicul. Se adună, rând pe rând, farmecul unor Cuvinte care mai contează doar pentru mine. Plouă cu maci, cu bucăți de Cer, de Dumnezeu, plouă cu Durere, o Durere neînțeleasă nici prin strigăt, nici prin Moarte. O viață care nu își poate striga golul și nu are nici măcar Moartea. I s-a refuzat, puțin câte puțin, fiece cupă amară a Fericirii, fiind zmulsă și aruncată, fără vrere, în pumnul lui Hades. Ce Copil tâmpit care s-a jucat cu ea, atras de atâtea colțuri, neînțelesuri, milioane de segnete crude care i-au spart chipul. Hades a iubit puroiul cuprinzându-l și s-a scăldat în el. A fost surprins să-și vadă mâinile mici dintr-o dată mari și Cerul i s-a părut necruțător, de neatins. S-a îndepărtat neștiut prin Pământ, după mai mult puroi, după mai mult chin, după sine. S-a găsit în atâtea miasme necruțătoare…

Mai am atât drum de parcurs până la mine, dar pornesc fără tăgadă prin pietre, prin ploaie. Nu mai există a muri, a trăi. Oriunde aș merge voi fi, cumva, oricât va trebui pentru a ajunge acolo unde eu există cu adevărat. Vreau să mulțumesc cuiva ce poate nu va mai reveni vreodată prin cursul meu de om răpus, dar chiar și așa, acum știu, că trebuie să fiu.