Mărturisi – Capitolul 1

,,Cât timp am stat închis aș fi vrut, amăgitor, dar sigur atât cât aș fi ucis tot ce mi-ar fi stat în cale, să alerg pe străzi. Să urlu și să râd, trecând printre oameni. Să mă ating de trupurile lor, să sfârtec unele și să le las în sânge. În disperarea mea aș fi privit râmele cum se întind și se deslușesc pe trotuare după ploaie până le-aș fi mâncat. Aș fi înghițit gâze și fluturi, chiar și porumbei, să le simt zbătându-se în gura mea cu putere, să le prind sufletul între dinți și să răsune pe gât, până în stomac. Dar cel mai mult aș fi mușcat din Pământ și m-aș fi întins răstălmăcit pe podelile lui, căci de el îmi era cel mai dor. El reprezinta libertatea. O libertate care nu se cumpără decât cu ucideri, iar la final îți dai seama că ești prea murdar pentru ea și te întorci spășit după gratiile pe care le ceri și le vrei groase, astfel încât să nu mai vezi și să nu mai știi că există un ,,afară”. Nu îmi doream această zi…când mi-aș fi dat seama că voiam ceva pentru care nu eram bun, căci colțurile mele zbârcite de om nu au putut intra în perfecțiunile timpului și ale mersului lumii. Fiecare ezitare a mea însemna o pierdere. Dumnezeu știuse ce să facă atunci când mă lăsase să pășesc, poate pentru că eu i-am spus că mă descurc și El râzând mi-a spus ,,Să te văd!”.  Cine și-ar fi putut da seama, din sânul Lui că, aici, prins în mrejele timpului și ale iluziilor nu pășești tu, ci mereu ceilalți, ca o altă față spurcată a ta, ce scuipă împrejurări ostile. Pentru ce sunt aici? Am ucis…cu sânge rece, s-a spus cândva. Monstruos, crud și lipsit de umanitate. Ce știu ei despre umanitate, despre monstruozitate și cruzime? Vă spun eu dragilor, NIMIC. Ei nu au încă putința de a vedea cum este să înnebunești de disperare și să tai răul din rădăcină. Ei nu știu cum este să vezi răul dintr-un om, să îl pui în fața oglinzii și deși miasmele putreziciunii lui cuprind și sticla, el să refuze să vadă. Și atunci rupi oglinda și cu un ciob începi să-l cureți. Și te adâncești pierzându-te în mizeria lui, trecând de piele, de carnea în sânge, de oase…Așa se explică de ce am ucis. Am vrut să curăț. Cine  e cel ucis? Ei bine, doar și doar pentru amuzamentul cauzei și al destinului, o să răspund. EU. Iar acest lucru se condamnă mai abitir decât dacă ucizi mii și mii de oameni, fără să îți pese când îi strângi și îi arunci într-o groapă comună. Nu am să înțeleg vreodată de ce toate aceste judecăți cad deasupra mea tocmai când reușesc să-mi stăpânesc pieptul și să înghit ușor aerul. Când îl mestec în plămâni, apoi în inimă și sângele îmi este mai subțire reușind să alerge sprinten, vine cineva să mă înnăbușe, strigând cu putere că am greșit. De parcă ar putea păși dacă eu stau pe loc, sau am ales să dau dracului toți pașii și să zac. Căci asta vreau să fac, să zac. Ei bine, am mințit în toate aceste rânduri, pentru că deja au trecut câțiva ani și pe atunci eram o adolescentă. Dar voi fi un el așa cum mi-a plăcut să fiu toată viața, cum tata și-ar fi dorit și, fără să o știe, îi voi îndeplini dorința. Nu vreau să fiu femeie. Să nu-mi spună nimeni că e o criză a personalității; în viața reală toate bune și frumoase, așa cum vă place vouă să le vedeți, căci dacă au colțurile ieșite înafară vă taie retina, dar aici…ei bine, sunt un hibrid. Un asexuat, neîmplinit, nenorocit și criminal. Vreau tratamentul necesar, cât mai multă ură cu putință. Așa mă voi descătușa și voi fi la adăpostul înțelegerii voastre. Ceea ce înțelegeți e binevenit, ba mai mult, perfect, pentru că mă scutiți de socoteli ostile cu dumnevoastră, și apoi cum să mă raportez? Să mă prefac că vă sorb buzele și vă spun că vă admir gândurile? Sau să vă privesc spatele puternic, lat și mâinile mari și să vreau să-mi sprijiniți tâmplele fierbând? Nu va merge. Nu am eleganța necesară unei cămăși care să nu-mi arate pieptul plin și nici a rochiei care să nu-mi arunce înafară inima ciuntită. De aceea, voi îmbrăca cu voia dumnevoastră o pâclă grea de Întuneric și voi sta ghemuit într-un colț, vorbindu-vă. Nu trebuie să auziți ce spun, doar să vă continuați mersul și durerea, în timp ce eu voi strânge țigara între buze, voi trage din ea cu putere ca din trupul unei femei pe care ai vrea să îl înghiți, să îl golești și să-i lași oasele goale, și poate să te întorci și după acestea să le strângi sul și să le iei în buzunar. Mă înțelegeți? Trăgând iluzia aceasta în mine răzmerița venind va fi mai blândă, atât cât să doară mai tare. Știm acum cu toții, că unui ars nu îi tragi dintr-o dată pansamentele. Nu se compară o secundă de durere vecină cu moartea, cu alta învecinată cu chinurile comune. Cu toții avem chinuri comune, de la pierderea unei ființe dragi, la durerile neștiute ale sufletului nesătul de Iubire (Iubirea dintre doi oameni e o porcărie, și o să vă demonstrez asta în alte rânduri), până la durerea unui picior din cauza unei tăieturi într-o zi ploioasă. Am uitat să vă spun că scriu despre o vârstă nesuferită a mea, vreo 17 ani. O găsesc odioasă cu atât mai mult cu cât, am trecut iremediabil din mijlocul oamenilor, înafara lor și nu am mai găsit drumul înapoi. Trebuie să mărturisesc că vreau să mă întorc doar pentru că aici e foarte greu și asta mă face un laș. Dar drumul e acesta, știu sigur. Nu am mai mers de mult, căci am dorit să nu greșesc ,,următoarea mișcare”, și am rămas prostit locului, înțepenit de frică și dezgust, până am îmbătrânit în câteva clipe și am renunțat de atâtea ori și-am revenit încât oricine m-ar fi revendicat doar să nu mă mai mut atât. Nimănui nu îi plac șovăitorii, în speță cei care vor să descopere ce se află dincolo de dincolo, cei care pun întrebări și nu acceptă. Mergând astăzi pe stradă erau o mulțime de ciori deasupra capetelor trecătorilor. Traversau cerul cu o viteză uimitoare, gălăgioase, de parcă cineva le-ar fi mânat cu ură și ar fi însămânțat în piepturile lor durerea aceea care sfârtecă. Pe o canapea dintr-un loc imens, cu vechi buticuri și cafenele murdare, spoite în lumină astăzi, doi tineri se sărutau pătimaș. La început, recunosc, mi-a fost poftă, apoi mi s-a făcut rău. Când au plecat i-am privit și mi-am zis că vor sfârșit goi, gemând, apoi, dezgustați în sinea lor de o goliciune absurdă vor vrea să moară. Dar greșeam, căci presupuneam că vor vedea ce am văzut eu și știu deja că cei din cortul minorității trebuie să-și înghită și saliva cu venin, căci nu le este permis să scuipe. Așa că, pentru început nu o să vorbesc despre asta. Poate într-o zi când voi fi suficient de amețit și de vesel (am fost vreodată?) să vă povestesc câte ceva din pățaniile mele. Însă pentru asta ar trebui să renunț la statutul de asexuat, și  nu-mi place deloc. Mă îngrozește, căci trebuie să îmi văd din nou mizeria și ciobul acesta de oglindă nu mai taie și nu am un altul. Nu suport să nu mă pot curăța și-aș vrea să cred că Dumnezeu va face asta, într-un final. Vedeți dumnevoastră, nu sunt un păgân, deși aș fi vrut să se creadă asta, să se simtă și, într-un final, să mă lăsați singur. În singurătate m-aș fi putut pocăi cu durere, m-aș fi putut aduna, dar așa, trebuie să fiu un actor interpretând rolul omului bun și frumos (ce nu sunt oricum) și pierd timp prețios în moartea mea trebuincioasă. Iar acum scriu aceste prostii, căci sper să nu mi le recunosc nici eu mâine dimineață, să judec crud prostul ce s-a făcut rotund și s-a aruncat în cuvinte și să plec mai departe. Nu știu ce înseamnă mai departe…habar nu am. Aș vrea să cred că voi muri curând. Atât de curând încât nu voi apuca să termin de scris. Nu îmi pasă de ce rămâne în urmă, căci nimicul se descurcă oricum.

Mi-e greu să nu mai scriu acum, căci nu știu dacă voi mai putea reveni. Nu știu dacă voi mai fi. De aceea vă spun Adio cu lacrimi pe umeri…”

Mărturisi – Capitolul 1

Tu nu știi ce înseamnă bruma- mudăriile în numele Iubirii

Peste Tine nu a căzut niciodată fierbinte să îți lase fumul învăluind tăcerea, dar îți pot spune eu cum este să Te murdărești într-o zi, iar mai apoi să îți dai seama că Ți-ai zmulge sufletul și l-ai spăla. L-ai bate chiar și de pietre, l-ai zgâria cu unghiile doar să treacă pojghița aceasta nenorocită a Iubirii care, pe de o parte îți dă o alură visătoare și angelică (deluzorie), iar pe de altă parte te  face să rănești, să trădezi și să ajungi în cele mai întunecate locuri ale ființei. De aceea….pentru că Tu nu știi, nici nu vreau să o faci vreodată!

Tu nu știi ce înseamnă bruma- mudăriile în numele Iubirii

Când începe noul

Îmi sunt sparte zidurile de la toate săruturile Tale și prin umeri îmi suflă Soarele amețitor, căci nu ai voit să bați, ci ai îndrăznit să intri. Îmi sunt podelele minții pline de pașii Tăi și chemarea îngemănată cu spumele mărilor, căci nu ai dorit să șuieri, ci ai putut să strigi.  Îmi sunt ochii, ochii Tăi, căci Tu ai știut atunci că Lumina nu acoperă întunericul întotdeuna și se dezlipește cu durere fugind. Am în obraji bătăile inimii Tale și mi-e greu să-Ți mai mușc amintirile groase, pline de Pământ. În călcâie am cioburile suferinței Tale și pășind îmi amintesc aievea cum plângeai cu părul încâlcit în ploaie….așteptând.

Am aproape 22 de primăveri și o singură iarnă. Te rog astfel să-Ți lași bătrânețea lângă a mea, căci vreau să-mi cadă sufletul lângă al Tău pe caldărâmul sfârșitului!

Când începe noul

Capitolul 5

Tavanul se îndepărta, apoi se apropria cu trâmbițe până aproape de retina lui, sfârtecând-o. Acum ploua surd peste orașul mohorât ce nu mai înseamna nimic. Nu mai avea urme și nici strigăte, nici pași și nici dureri; murise neîndoit de nicio remușcare și se scufundase în negura plăpândă a mersului lumii. Străbătând culoare întregi de gânduri Alex se gândea la vremea când fusese copil și se juca în spatele blocului, înjurând pe ascuns, de parcă ,,La dracu” ar fi răsculat hergheliile Iadului și toate copitele i-ar fi săpat pieptul. Când ploua ca și acum, stătea pe lângă bunicul, reparând ceasornice.

-Vezi tu, obraznicule, într-o zi viața mea o să se termine, iar eu nu o să mai pot mișca niciun minut, deși am făcut asta zi de zi.

Atunci nu a știut ce să-i răspundă și nu știa nici acum. Căci, bunicul lui se jucase cu timpul, sau umbra lui, râzând când putea să îl pornească în arătările vechi de lemn, înciudat când se poticnea și răgușea. Avusese o viață obișnuită, o femeie frumoasă și copii buni, lucrase la CFR în belșug într-un timp, apoi în sărăcie și mizerie, îmbătrânise fără prea mari evenimente și murise într-o dimineață după ce luase micul dejun. Ce nu știa Alex și îl durea acum în pragul tuturor durerilor lui era dacă bunicul suferise vreodată. Să sufere adânc și să plângă. Oare fusese nefercit când îi povestea prietenului lui cel mai bun că o înșelase pe soție? Probabil că da. Sau poate că a fost una din curiozitățile acelea care nu îți aduc nimic bun. Cum o fi făcut dragoste bunicul? Ce simțea el când voia să iubească? Cum se îndrăgostea? Aceste întrebări nu aveau un răspuns clar, căci bunicul era un om scorțos și umil care se târa pur și simplu prin fața timpului cu jucăriile lui și râdea. Dacă oamenii s-ar iubi altfel? Alex se pierduse și o știa prea bine. Neputând să vadă decât mizeria în orice strângere de mână, sărut și zâmbet se depărtase iremediabil de viață și rupsese o pojghiță care îl ținea printre oameni. Așa, sălbăticit și singur, nu îi rămânea decât dezgustul pentru sine și dorința de a înțelege unde se afla. Căci, iremediabil trecuse într-o altă parte a ființei lui. Și doar Simona mai putea să-l sprijine fără cuvinte și rost, tăcut, de undeva de departe, căci gândurile îl legau de ea și îl forțau să o strige. Într-un fel, ea era o altă față a lui, aproape să se piardă, mult mai puternică, căci  se năștea pentru fiecare om din viața ei și ucidea tot ce avea doar ca să încropească monstrul râvnit de egoistul ce-i trecea pragul sufletului. Apoi, părăsită, ea deplângea monstrul născut și îl îngropa fără remușcare știind prea bine că acolo era și o bucată din ea. Uneori devenea ușuratică, umilă și naivă. Alteori era elegantă, cumpătată și răbdătoare. Însă mereu ardea zorindu-și mintea și sufletul să viseze mereu altceva decât ceea ce trăia, lucru care o prindea între două lumi. ,,Se dădea în vânt” după bărbații mult mai în vârstă decât ea, doar pentru că îi spuneau că e o copilă și ea putea să se joace în voie cu capetele lor, fără să-i pese și fără să recunoască vreodată că nu mai poate continua. Nu voia nimic de la ei, doar să îi știe în treacăt și apoi să îi aducă în mintea ei. Aici, îi punea să fie după cum  își dorea croindu-le un drum sinuos. Răutatea ei mergea până la capăt până când îi plăcea să și-i imagineze pierzându-se, rătăcind precum ea. Oricât de mult am crede că putem să ne depășim și să privim lumea cu ochii larg deschiși, mereu o vom privi prin sufletul nostru. Astfel, lumile ce le vedem se ciocnesc unele de altele, mai devreme sau mai târziu, precum niște imagini care se lipesc și nasc ceea ce putem dibui cu toții. Mergând mai în adâncul vedeniilor despre viață vom zări colțuri tăiate ce nu ne aparțin, căci alți ochi și-au lăsat pielea în locurile respective.

Nici el nu putea să privească lumea cu ochii larg deschiși, pentru că erau plini de sânge. De aceea totul era mâlos și confuz. Cel mai mult durea golul și ora care se apropia. Trebuia să se târască până la locul de muncă, să își tocească colțurile minții și să le îndrepte, apoi să revină la golul lui. Să revină la el, după ce  s-a trădat și s-a lăsat în urmă ca pe un câine hămesit, plin de mizerie. Cine ar strânge în brațe un animal murdar și nenorocit? Poate doar copii dacă le place ceva…poate petele negre, poate ochii mari, plângând precum cei ai oamenilor, poate piciorul rupt, poate coastele ieșite-n afară.

Când a deschis ușa, Simona era rezemată de perete..

-Unde-mi pleci, dragule?

-Dragule? A întrebat el, în timp ce inima i s-a mișcat din locul ei și a zvâcnit.

-Îhhh, astăzi lipsești de la muncă, îi spui tatălui tău că nu poți veni și asta e. Haide, nu vrei să stai cu mine?

-Nu îmi place când te comporți ca o târfuliță. Ți-am mai spus…

-Nici mie nu îmi place că ești atât de trist. O să te fac să râzi.

-Crezi?

-Da, mai întâi ne dezbrăcăm și aruncăm dracului costumul acesta.

-Vrei să mă dezbraci, deci?

-Da…

Cu mâina pe pieptul lui l-a împins înăuntru și a început să descheie nasturii ușor. Cum ușa deschisă, o doamnă în vârstă se oprise prostită și se uita în ochii lui. De dragul spectacolului și al teribilismului și-a strecurat mâna între picioarele Simonei, în timp ce femeia își făcea cruci repetate, dar nu pleca.

-Ușurel, ce faci? A întrebat Simona neștiind că sunt priviți. Cu o ridicare din sprâncene a lui Alex a înțeles și a început să geamă cu putere, iar el să râdă. Nu pentru că gemetele ei i-ar fi trezit  râsul, ci pentru că săraca femeie se bâțâia de pe un picior pe celălalt și făcuse niște ochi imenși și sticloși. Alex a izbit ușa cu piciorul și a strâns-o pe copila cu obrajii reci la piept, retrăgându-și mâna timid și rușinat.

-De când gemi tu așa?

-Dintotdeauna. Mă pricep.

-Da? Ești culmea. Ce-ți mai face Iubirea?

-Îmi șade bine-n suflet. A ta?

-Nu am. Nu mă mai dezbraci?

-Nu, m-am lămurit. Vreau să dormim. Am trei săptămâni de când adorm la 4 dimineața. Vreau să mă ții în brațe și să taci, să am ajuți cumva să uit tot ce simt și să pot dormi. O să mă prăbușesc dacă nu fac asta.

-Te mai gândești la El?

-Uneori. Într-o dimineață m-am trezit cu buzele pline de sânge, mi le mușcasem prin somn. M-am privit în oglindă și mi-am spus că mi-ar trebui vreo cinci ani ca să ajung la el. Până atunci aș reuși să am suficienți bani încât să nu mai fiu atât de ștearsă și să mă duc într-o zi, tam-nesam la ușa lui. Să îl plesnesc sau să îi cer scuze, spunând că am greșit ușa. Dar să știu că am ajuns la el, că nu l-am lăsat și că l-am urmat. Să-l văd în tăcere și să amețesc la gândul umbrei lui.

-Și dacă fiind singur atunci va accepta să fie cu tine?

-Nu va vrea. El nu face lucruri din compasiune.

-Crezi?

-Sunt sigură.

- Și dacă totuși veți fi împreună…?

-Nu vreau.

-Minți dintr-un capăt în celălalt. Nu vrei să îl cauți și nici să îl urmezi pentru că știi că nu merită. E doar un ideal al tău, iar El s-a suprapus printr-o întâmplare. Se va șterge în curând și tu vei muri de durere. Singură, desigur, căci încă nu ai învățat să-ți ții sufletul strâns și să nu-i mai dai drumul. De ce nu vrei să înveți?

-Tu de ce nu ai învățat?

-Nu știu, Simona, nu știu…aș vrea să înțeleg.

-Nu trebuie. Haide să îți cânt, vrei?

-Da…

Vocea ei era răgușită…

Capitolul 5

Capitolul 4

-Simona, nenorocită ce ești, nu ai mai venit aseară, nu răspunzi la telefon…

-Știu…am încercat să scriu…

-Ce?

- Uite! O iarnă a durerilor împrăștiate. În cămașa ta albă miroși a întuneric și buzele îți sunt pline de sânge, mergi apăsat și greoi călcând pe orice colț ce nu-ți place cum stă aruncat peste curbele tale. În goliciunea ta străbați nepătrunsul și eu m-aș înghesui în mâinile tale, numărând de câte ori ai strivit țigara neterminată între degete, de câte ori ai aruncat-o enervat și ai plecat. În mersul tău tu râzi, dar eu aș sta în lacrimile tale doar ca să ți le sărut apăsat și să te fac să le uiți. Aș vrea o podea întinsă pe care să pășești și să se audă zgomotul pantofilor tăi rănind-o, să-ți aud și mâinile aruncate în buzunare, să-ți simt și pieptul cuprins de curiozitate…Cam atât, nu am mai știut cum să continui.

-Simți să faci dragoste…

-Nu e adevărat.

-Ba e. De ce nu ai venit aseară?

-Pentru că vreau să trăiești.

-Eu nu vreau, dar spune-mi, de ce nu ai venit?

-Voiam să nu mă vezi așa. Voiam să mai aștepți și am crezut…

-Vino…am niște chestii să fumăm.

-Chestii?

-Da.

-Nu mai vreau, căci data trecută simțeam că degetele îmi sunt întoarse, iar tu erai prea trist.

-Ești un copil tont. Vino și atât.

-Nu vreau, ninge. Și nu vreau să văd asta, nu vreau să calc pe fulgi.

-Din cauza lui, nu-i așa?

-Spune-mi ce ai vrea să faci acum?

-Să te strâng pe tine în brațe.

-…Ușurel, căci nu vreau să te îndrăgostești.

-Poate, vino.

A închis, apoi și-a întors privirea spre dormitor. Femeia brunetă, cu coapse lungi și sânii prea mici se trezise și îl privea mirată. Nu își amintea mai nimic despre ea, doar că o sărutase pătimaș și ea își desfăcuse trupul în acordul mișcărilor lui. Nu îl privise nici măcar o dată în ochi, nu îi prinsese mâinile în ale ei, așa cum se aștepta și nu știuse să se dezbrace. Mereu lăsa femeile din viața lui să se dezbrace, el putând să ghicească din nuanțele mișcărilor graba, emoția, tandrețea sau golul. Știa, din întâmplare, cum să aleagă sunetul unei eșarfe căzute, clipocitul unei voci, durerea unui geamăt, susurul dragostei împărtășite, și câte și mai câte, vechi și nesățioase ale jocurilor minții nesătule care mereu voia mai mult. Cu privirea plecată necunoscuta a venit și s-a așezat în brațele lui. Avea o voce pierdută când l-a întrebat- Mai vrei? Năucit și sătul a întrebat-o inconștient ,,Ce?”, deși oricine ar fi înțeles de ce se afla ea în brațele lui. Cu aerul unei femei ușoare rănite i-a aruncat o privire veninoasă și s-a dus să-și caute hainele. Zgomotul pașilor ei îl îndurera și-l împroșca cu noroi. Se gândea la Ioana fără rost amintindu-și că, la această oră, ea pleca de acasă, cu aerul ei de zăpăcită și se întorcea de abia spre seară. Ciudat, în pieptul lui nu mai zvâcnea nimic acum și toate îi păreau lipsite de sens. Până la urmă, ea era o oarecare care va sfârși oriunde cândva, departe de el și nimic nu va mai vorbi despre nebunia ce l-a cuprins. Și până la urmă ce însemna totul? De ce atâta frământare? Doar ca să îți zmulgi sufletul pentru cineva, să îl pui în mâinile acestuia și apoi să rătăcești așa, cerșind ceea ce îți puteai da tu, cu sufletul tău? Tot circul acesta de-a Iubirea, când ambii sfârșeau goi și plini de sudoare, gemând pentru câteva clipe de plăcere, îi scârbea. Toată minciuna învăluită în promisiuni îl făcea să vrea să plece din sine și să se aștearnă pe jos. Tot ce mai putea să simtă era zgomotul. Zgomotul ușii trântite de femeia brunetă, zgmotul pașilor ei, zgomotul tăcerii.  Tot ce mai putea cuprinde era golul. În gol, el se desfăta ca sub lumină și reușea să respire. În gol el aștepta…și ce bine era să-și imagineze că într-o zi va cunoaște Iubirea. Iubirea care așterne peste mâl stelele și îți curăță ființa. Care te face să visezi și să nu te trezești niciodată…

Dacă există…

Capitolul 4

Lucruri pe care să nu le faci în pat

1. Cel mai important, și poate dureros (dacă preferi metodele nu tocmai gingașe) este să nu plângi când ar trebui să-ți construiești visele, să fredonezi cu buzele umede melodia preferată, să te pierzi și să simți cearșaful rece. Să nu plângi, deși acum ești cu desăvârșire singur și-ți arunci toate fețele și hainele sub care ți-ai ascuns rănile mustind în sânge. Nimeni nu trebuie să vadă că pe alocuri carnea a început să putrezească, și speranța și viața. Să nu plângi chiar dacă cândva aici, în rufăria de sticlă, tu nu te tăiai atât de crunt, aproape de inimă până când izbucnea și sângele clocotea năvalnic peste cel de lângă tine. Să nu plângi dacă îți amintești atingerile moi care ți-au intrat în carne.

2. Să nu gemi de durere și să nu te răsucești prostește, căci asta nu o să-ți zmulgă și rămășițele aripilor care au plecat din stomac, în piept nimeni nu o să îți pună inima și sufletul nu o să vină la tine înapoi. Cel mai bine ar fi să încerci să înveți (poate este doar o minciună) cum să respiri aerul, noaptea și împrejurimile și să stingi toate luminile din jur. Apoi, să te aprinzi mai abitir decât tot ce lumina a putut crea și să păsești fără frică în tine însuți.

3. Să nu închizi ochi și să nu te lași purtat de alt tu, să nu îl lași să te pătrundă, ci să încerci să găsești primul sâmbure din care ai răsărit mai târziu. Și când te găsești, nu îți mai da drumul.

4. Cel mai ușor de făcut este să adormi. Acest ultim pas fă-l cu o rugăciune și desparte-te de toți și toate.

În rest e doar detaliu și o lume prostească, anapoda, goala, tremurând. În rest sunt băltoace și nimeni nu se mai joacă cu ele. În rest totul e stricat.

Lucruri pe care să nu le faci în pat