Să taci

Să, să-mi taci, căci altfel va trebui să te ucid numai să nu stânjenești visul ce te face mai mult decât ești. Să taci când te strig și să nu-mi vii vreodată, căci nu aș putea îndura să fii un om; rămâi în vise și lasă-mi tăcerea ta. Nu mă împotrivesc să îi dai lumii toată gălăgia ta, tot tumultul și zădărnicia, dar lasă-mi mie moartea ta să mă învelesc până-mi intră în suflet și voi fi clipa ta din urmă, prima din cele ce trec dincolo de timp.  Adu în patul sufletului tău ibovnice și dezbracă-le cum mintea te va izgoni, pe mine lasă-mă să îți sărut mâinile înghețate, să îți țin pieptul în brațe când te va durea și lasă-mă să stau lângă tine, când vei fi atât de singur încât nici măcar vremea nu te va primi. Cheamă în așternuturile tale femei cu tocuri înalte, cărora le poți cere să te lase să le săruți și să le suporți talpa pe piept; adu-le pe cele care îți vor satisface pornirile cărnii. Frământă-le, înghite-le de poftești în cele mai murdare feluri…poți să faci toate acestea nestingherit, căci poate așa te vei simți, fie și pentru o clipă, împlinit. Nu mă interesează dacă îți vei coborî mâinile între picioarele lor (de ce ne-am ascunde acum în poezie?) sau poate capul, sau poate tu cu totul, căci pentru mine ,,dragostea” ce mi-ai spune-o nu există. Nu vreau de la tine ceea ce moare, ci ceea ce dăinuiește mereu. Ai putea fi oriunde acum sau deloc; dar eu te aștept să-ți povestesc cât de tăcute și murdare sunt străzile, cum Cerul a căzut astăzi într-o parte și să căznea precum un copil mic să-și îndrepte genunchii. Prostii, după cum bine vezi, dar haide să rămânem la ele. Să nu-mi spui cât de fierbinți au fost brațele ce te-au ținut noaptea trecută în brațe, căci eu știu cât de fierbinți sunt ale mele la gândul că într-o zi te-ar putea îmbrățișa. Să nu-mi spui de ochii ei, căci îi văd pe ai mei mereu arzând când mi se pare că te zăresc și te simt atât de aproape. Ți-am spus că mi s-a părut că te-am văzut în acel restaurant? Fumai ca un mojic, poate de supărare, și priveai masa plictisit. Chipul îți era luminat de puținile becuri. Am crezut că vei plânge, dar tăceai. Ți-am văzut mâinile la puștiul ce cântă pe ,,Lăpușneanu” și mă face să mă opresc, deși nu am mereu bani să-i dau. Într-o zi spatele ți-a stat într-un bărbat cu câțiva ani mai mulți decât tine în timp ce dădea din mâini grăbit și enervarea izbucnea din el în cercuri pătrate până la genunchii mei. Zâmbetul tău…e făcut bucăți în toate zâmbetele ce le zăresc, și-aș vrea să pot să țin și eu o bucată atât cât să gust bucuria sufletului tău. Ți-am văzut picioarele într-o pereche de pantofi eleganți, negri, încheieturile mâinilor în niște manșete fluturând pe un manechin dintr-o vitrină, inima într-o cutie cu obiecte vechi, șuvițele de păr tunse în părul meu căzut și rămas pe perie…

De aceea nimeni niciodată nu o să înțeleagă ce înseamnă El (tu) pentru mine. Căci nu vei fi vreodată o Iubire din carne și nici a omului ce sunt. Ci un vis pe care nu-l vreau împlinit. Îmi pare rău că am crezut de atâtea ori că te-am găsit. Nimeni niciodată nu a meritat să-ți ia locul, fie și pentru o frântură de timp și viață. Și  nimeni nu va ști vreodată că eu sunt nebună din cauza ta, de-am ajuns să te zăresc și-n vânt, și-n pulberile timpului. Nimeni nu va ști că-n fiecare zi sufletul meu râde de fericire că poate astăzi te-ai născut, și plânge că poate mori. Nici măcar tu.

Haide să îți spun ceva…numai dacă promiți să taci.

Te iubesc…

Să fii un dar

Când n-or să-mi mai tremure stâncile o să mă ridic întreg în fața ta, Bunică. Și-am să-ți ucid cu sânge cald  lacrimile, strigându-ți din rărunchi c-ai fost mai mult decât o Mamă ce mi-ar fi putut croi sufletul. O să-ți sărut picioarele și fruntea ta uscată, să știi c-ai fost un dar ce-n viață m-a ținut. Să nu-ți mai fie ție rușine vreodată cu mâinile crăpate și nici cu sărăcia casei. Căci eu în patul tău sărac am cunoscut Iubirea. Și-am să spun întregii lumii cum  întotdeauna m-ai hrănit, deși nici tu nu aveai de unde. Cum și astăzi mă aștepți, deși simți că tu te pierzi și totul-n jurul tău se stinge. Și uiți mereu de tine ca să mă iubești pe mine. Și-am să-ți strig și în mormântul tău înainte de a te coborî cât te iubesc. Ca să-ți rămână deasupra pieptului și să lumineze în jur. Așa cum și tu, Bunică…

Ai fost și vei rămâne pururi Lumina mea!

Când felinarele încearcă să ia locul stelelor

Pe povârnișul din partea mea stângă curg șiroaie întregi de sânge, care mai de care mai țanțoșe ca la o paradă de prost gust în care se arătă carnea și nu mătasea cusută-n fel și chip.  Astăzi a fost tăcere de-o partea și de alta a Iubirii mele, căci nu am încercat să mai aștept și să mai chem. M-am alintat cu întreaga zi, mai rotundă decât un bob de orez și-am tot privit oamenii până ochii îmi erau plini de ei și de lacrimi, ca într-o mocirlă. Apoi i-am strâns în brațe fără să mă simtă și să mă vadă, ascultându-le îndrăzneala pe care doar viața le-o poate da.

Străzile au gust de  neclintire când merg singure de-a lungul orașului, pierzându-se în gol ca niște obuze seci și fără rost, sau strigăte ce se transformă-n râsete și apoi adorm. Clădirile par de smoală, apoi de ceară și se topesc în negura clipelor, apoi răsar monstruase și cresc prin mine, fără să le pese că-mi sparg și pieptul și ochii pentru mansardele lor cu fotolii vechi și aproape rupte. Numai Cerul merge agale înainte și nu ține cont de mine.

Da, și felinarele ce se aprind mai tare, deși nu-i întuneric. Și înțeleg această trudă doar dacă vor să ia locul stelelor. Sau doar dacă s-au îndrăgostit de ele. Așa cum m-am îndrăgostit și eu de un om stins.

Dacă o să mă sting și eu voi lua locul întunericului ca să-l pot cuprinde?

Incomplet

În acest oraș (al ființei mele) luminile se sting prea devreme, iar bezna îngenunchează orice mișcare de parcă o spaimă s-ar apropia ori ar pândi la colțuri, și fiece cotlon se așază sub tăcere indiferent și așteaptă să treacă timpul. Cu o cadență de piatră sfărâmată se aud pași deslușiți și haotici, a beție care nu trece și mojicul suflet al meu înjură birjarii surzi și caută o streșină unde să se ascundă.  Caută ca un nebun, prăpădindu-se de dor, o cale de Lumină, fie și într-o prăpastie plină de nimicuri și mizerie, căci pe culme nu ar rezista nicio clipă. Caută disperat și prostește locuri rămase goale, mângâind pereții plini de amintiri în căutarea unei sclipiri a regăsirii neostoite, de sânge otrăvit al vieții. Caută un om ce părea un Înger,  o idee ce promitea să nu se stingă, un Dumnezeu ce răspundea. Și strigă mut după un pat cu alte gânduri și alt suflet, căci nenorocitul, s-ar vinde fără să mai ceară și arginți și-ar coborî pe doc, până în fața funiilor legate strâns numai să se spânzure. Și să rămână agățat și să fie uitat în timp ce marinarii pleacă în larg, gălăgioși și singuri, spre alte ape fără pești ce să-i mănânce. Ci doar așa, într-o căutare a vieții fără umbre și un deliciu de a fi țărmul sau poate marea ucisă cu sânge clocotind. S-ar avânta în necunoscutul întins pe apă și s-ar ruga Cerului dezgolit de orașul fără sens.  Ar vrea să aibă spumă-n palme și să-și oprească tot nisipul, să mai înghită oameni și păreri, să nu-i mai fie foame.  Urăște străzile cu nume aiurite și trotuarele fără de oameni. Căci nu înțelege de ce fuge toată viața din calea lui și-l lasă-n urmă neîmpăcat.

Singura lui alinare e că nu s-a falsificat vreodată. Nu a râs când îi venea să urle de durere, dar a făcut lumea să râdă cu lacrimile lui prea mari, când rotunde, când pătrate, spărgându-se pe obraz de frică să nu-l părăsească și fără sprijinul lor el să  cadă-n gol, făcându-se una cu cimentul.  Și-a amăgit toți oamenii ce-au îndrăznit să se apropie cu fața calmă și nepăsătoare, cu pojghița puterii ce ascundea doar cioburi. E drept că niciodată nu a încercat să se adune după ce s-a spart și mereu și-a lăsat în urmă firimiturile prea mici de sticlă. Ce-ar fi putut să facă din ele? Poate doar conturul unui sărut ce i-ar fi înveninat și mai mult nopțile și zilele, poate două umbre ce i-ar fi amintit cât e de singur și o mână ce nu ar fi strâns-o niciodată pe a lui. Așa, cu bucățile mari, singurele care au mai rămas după el se simte un idiot trebuincios ironiei și refuză să încheie socoteala cu speranța și avântul de a fi.

În clipe-i bune, din ce în ce mai rare, el mai țese povești de Iubire și râde ca un prostănac. Cu părul încâlcit acoperindu-i ochii nu vede că-n față-i stau numai morminte și-n spate e închis. Dar ce folos să-i mai spun că totul se va pierde? Îl las să umble până o să cadă…

Omul cu călcâiul tăiat

-De ce nu ți-a luat ție Dumnezeu tot piciorul, nu înțeleg!

-Ești încă un copil. Ce-ar fi dacă ți-ar lua și tot sufletul la prima durere sau mizerie izbucnind? Ai fi rămas un om fără suflet. Așa cu răni și găuri rămâi doar un om rănit care poate niciodată nu va mai râde până la capăt, dar va avea suflet. Și e un dar de neprețuit. Eu sunt un om fără mers, dar cu picior și-I mulțumesc!

Mai gol ca altădată

Astăzi a șuierat prin oase o nebunie neostoită, până mi-a măcinat toate clipele și le-a transformat în făină. Vieții îi place pulberea de sânge și-și pierde capul când deznădejdea își face loc în crăpăturile mele. Ținând capul slăbit al buncii în mâini, rugându-mă să nu moară am simțit preț de câteva clipe cât dor mi-e de ea, cât aș vrea să nu o pierd. În restul timpului mi-am ascuns lacrimile de ea, i-am mângâiat tâmplele și mâinile amorțite. Am strâns-o de mână când îi era frică de injecție și de spital, i-am sărutat obrajii plini de lacrimi și am lăsat ca strigătul ei de durere să se izbească de mine. Femeia, cu cinci copii pierduți, o jumătate de om astăzi, firavă și slăbită, pierdută, rătăcită duce o povară-n suflet ce nu i-o pot zmulge. Iar eu sunt cel mai neputincios om, căci atunci când o țin în brațe nu-i pot tămădui rănile. Îmi rămâne să o strâng și mai vârtos-n suflet, poate așa nu va pleca niciodată…și nici nu va mai suferi!

Cum se prăpădesc poveștile

La început am mers prin Lumină cu sufletele pline, râzând și legănându-ne precum două pânze strașnice ce se luptau cu furia vântului smintit.  Am strigat în gol doar pentru că ne plăcea ecoul pieptului aproape crăpat, cu inima înafara lui și ne-am sărutat pentru că roua de pe buze era mai gustoasă decât cea a ierbii. Ne-am strâns în brațe pentru că nu mai simțeam tăcerea grea a copacilor și scoarțele lor dure și ne-am ținut de mână pentru că podul palmelor ardeau mai puțin decât Infernul. Și da, ne-am iubit doar pentru că împreună eram o poveste întreagă, din alte două povești. Ne-am jurat unul altuia fericirea doar pentru că nu știam ce înseamnă și cât de greu se câștigă. Dar am fost prea nătângi să știm că nu trebuie să cerem, ci doar să dăm cu zâmbetul pe buze și pe umeri, deși-am fi stat în genunchi. Nu am știut de fapt niciodată cine suntem și cum este să aștepți, în dosul ființei tale ca să te surprinzi râzând și să ajungi să mulțumești că ești. Nu am știut ce înseamnă greul și-am fost prea murdari dacă am ajuns a ne răni.

Așa ne-am prăpădit în chinuri, deși ne-am lăudat atât că ne iubim. Și ce am construit cu greu în ani demonici de absență am renegat într-o clipă oarbă. Dar nu regret. M-am înșelat atât în privința ta. Tu nu ai venit ca să rămâi și mai departe, atunci când ne vom scrie bătrân și greoi. Ai reușit să spulberi doar o filă. Două poate!

Și bine că s-au dus din mine și n-am să te mai știu!