Doar

Rupe-mă. Frânge-mă. Ucide-mă. Alungă-mă. Loveşte-mă. Priveşte-mă. Zmulge-mă. Adună-mă. Încercuieşte-mă. Caută-mă. Găseşte-mă. Urăşte-mă. Apleacă-mă. Înalţă-mă. Naşte-mă.

În fâşii. În cercuri. În lung. În lat. În moalele sufletului. În coşul inimiii. În palma stângă. În ochii tăi. În carnea ta. În câlcâie. În tremur. În jos. În sus. În dreapta. În stânga.

Cu ură. Cu şi mai multă ură.

Distruge-mă după ce mă naşti. Tu şi nu altcineva!

post

Împotriva avortului

În evoluţia nostră dinspre ,,dimineaţa vieţii” spre ,,seara” acesteia, există perioade cu un gust al lor, care îşi lasă adânc urma să ne croiască o anumită căptuşeală. Tot aşa, într-un moment al vieţii simţi frumuseţea de a fi părinte, chiar dacă cu ani înainte, sau mai puţin, nu te vedeai capabil să îndrăzneşti asta. Sau, pur şi simplu, un copil era un obstacol în drumul carierei tale fulminante,  a vieţii libertine, a tinereţii ş.a. Am auzit adesea ,,Nu îmi plac copiii” şi extrema acestui sentiment ,,Îi ador”. Depinde, în cel mai mare grad, de specificul fiecărei vârste şi de experienţele avute. Oricum ar fi, eu sunt împotriva avortului. Pe acesta îl condamn, căci nu înseamnă altceva decât o ucidere crudă şi nemiloasă. Îl justific doar atunci când nu există nicio şansă ca acel copil să trăiască şi mama poate muri. În rest, avortul e cea mai monstruoasă formă de a ucide pe care oamenii o puteau născoci. (A se vedea ,).

Copilul este pur şi simplu rupt în bucăţele şi zmuls de acolo. Dar dincolo de toate aceste ,,date” expuse în documentar mult mai bine decât aş putea să o fac eu, vorbim despre un suflet. Persoană, individ sunt pure cuvinte pe care le-am aruncat şi am minimalizat un întreg. Asta nu înseamnă că un întreg poate fi ciopârţit în vreun fel de către oameni, dar percepţiile asupra lui pot fi diferite. Am doar 21 de ani, nu ştiu cum e să fii mamă, sau în pântecele tău să ţi se zbată o viaţă. Ştiu că uneori poate fi greu…când ai poate mai puţini ani ca ai mei şi ţi-e frică, atunci când eşti singură sau te macină neputinţa de a-l creşte aşa cum se cuvine. Dar niciodată nu aş putea să ucid. Nu ştiu dacă a fost o coincidenţă să găsesc un copil aruncat…pe un bloc. Blocul pe care eu stăteam şi citeam sau scriam în fiecare seară. Spun aruncat pentru că zăcea în soare spintecat în două şi plin de sânge. Nu pot să apreciez nici acum câte luni avea pentru că impactul asupra mea a fost atât de mare încât şi astăzi îl revăd şi mă doare. Pentru că era prima zi de primăvară şi împlineam 21 de ani, i-am spus Martie. L-am făcut copilul meu, deşi nu aveam niciun drept. Îmi place să vizez că într-o zi îl voi întâlni. Apoi am ars lumânărele, mai cu seamă în cele trei zile, în care ştiam eu că un suflet e pomenit în felul acela.

Cum poţi însă să îl rupi aşa de tine şi să nu îi dai nicio şansă? Şansa să zâmbească, să alerge şi să iubească. Să vadă culorile şi să se lase dezmierdat de soare. Să îi placă părul lui ud şi să se strângă în braţele tale, să plângă sau să te caute. Să aibă ceva din tine şi să lupte. Oricât de greu ar fi, dacă îţi doreşti cu adevărat se poate. Viaţa oricum are perioadele ei de furie, apoi de linişte şi tocmai în cele din urmă, intervine regretul deciziilor pripite. Or, regretul macină piatra tare a deciziilor nebuneşti şi pulberea înnecăcioasă lasă sechele greu de îndurat.

Nu vreau să indispun prin fotografiile ce urmează, dar sunt mai mult decât cuvintele…(sursa lor: site-ul oficial PRO Vita Bucureşti)

Scena 2- La lumina unui felinar

Acelaşi decor, aceleaşi scaune goale şi ei stând jos. La un moment dat, după clipe de tăcere apăsătoare, bătrânul se ridică şi-n înţelepciunea firii lui i-a un loc, invitându-şi tovarăşul cu privirea. Acesta, absent şi răutăcios, îşi mişcă a negare capul plin de oasele ieşite-n afară şi rămâne pironit locului. Se uită buimac în jur şi-şi presează pieptul cu mâinile de parcă ar scăpa ceva pe jos. Durerea ce o îndură nu e simţită de bătrânul pierdut şi obosit. Tânărul are ochii adânciţi şi goi, deşi un zâmbet sărac îi macină buzele. Se uită la tovarăşul bătrân, în timp ce camere peste camere se îngrămădesc în jurul lui, în acord cu gândurile ciudate. Toate au uşile închise, după ce venind rotindu-se prin aer au lăsat un miros greu de praf. Înnebunit parcă, sărind în sus şi cu mâinile ridicate începe să le deschidă la întâmplare. Din expresia feţei şi-a gurii ne dăm seama că strigă ceva. În spatele uşilor deschise apar anotimpuri, oameni, oraşe întregi şi clipe.

Pe scurt, mocirla amintirilor personajului nostru.

(Bătrânul mâhnit): Ţi-a aduci aminte de prima noapte târzie când ţi-ai ascultat tatăl vorbind despre politică?

(Tânărul deschizând în continuare uşi, cu spatele la bătrân, mereu repezit): Da, da, noaptea aceea…

-Ce vis auriu ţi se deschidea în mintea necoaptă. ,,Lupta pentru independenţă”, ,,bucata de pâine curată a ţăranului”, ,,lumea cu frică de Dumnezeu şi curată”, ,,înaltele cugete unite de simţăminte de dragoste pentru Pământ”…câte vorbe pline de duh pe care tu nu le înţelegeai. Atunci politica era o viaţă mai bună, nu spectacolul infect de azi. Şi ce frumos era gândul tău că vei sta într-o zi în locul bărbatului burtos, vei bea şi tu cafele şi vei vorbi despre….ei bine, despre cărăbuşii tăi cu capetele sfărâmate şi coteţul găinilor plin de pene albe. Multe dintre acestea ale poveştii vieţii tale. Miroseai vicleam tutunul şi fumul lui, ameţeala adunăturii dezlănţuite de bărbaţi. Te îmbătai mai abitir decât ei, care sorbeau vinul cu buzele vineţi şi groteşti, oprit de mustăţile uriaşe.

Apoi, sângele ţi se aprindea şi voiai şi tu o nevastă, aşa precum mama ta, plină ca un fruct pârguit, pe care tatăl tău o lua în braţe şi-i muşca buzele. Cât de bine suna trupul mamei tale în braţe lui.

Deodată tânărul se întoarce şi strigă, -Mai lasă-mă dracului cu noaptea aceea. Stă în faţa unei uşi închise neavând curaj să o deschidă. În spatele ei stă amintirea prietenului din copilărie, mort printre alte mii de amintiri mocnind în tăciunii unei lupte ce nu se sfârşise.

(Bătrânul nedumerit): Ce rost mai are acum? Crezi că o să vină vreodată înapoi? Prostănac eşti de crezi că ai tu vreo vină. L-au ucis acei copii ce nu vă suportau prietenia când i-au băgat colb în gură, iar pe tine te-au bătut măr.

(Tânărul enervat):  Şi dacă era invers?

-Nu e. Şi nici nu ai vrea. Te ascunzi doar în spatele unei false mărinimii ca să-ţi acoperi slăbiciunea. Eşti incapabil să accepţi că nu mai poţi trăi. Ai crezut că la adăpostul femeii tale, a bogăţiei, a societăţii în care ai intrat, o înalta lume a cărui sclav eşti, înţelesul vieţii ţi-e în căuşul mâinii, dar vezi bine, că nu-i aşa. Eşti gol şi viermănos precum un măr stricat, învolburat precum o apă păgână, căci, deşi ai atâtea, ai rămas nefericit.

-Şi când te gândeşti că a fost o vreme când eram fericit.

-Ei aş, vâltoarea tinereţii. Ai iubit o groază de femei. Nestăpânit şi cu ură, dar nu mai poţi minţi. Te iubeai pe tine când ele îţi cădeau la picioare înnebunite de succesul tău, crezând că eşti un bărbat ilustru. Erai doar un flăcău învăţat, cu hainele lustruite şi mintea ascuţită. Ţineai la băutură şi păreai demn în timp ce tovarăşii tăi erau nişte porci dezlănţuiţi. Ei îşi băgau mâinile între picioarele femeilor şi între sânii  plini. Dar tu nu. Tu le ameţeai cu vorbe mai tare decât vinul şi reuşeai să ajungi acolo unde îţi doreai. Sărmanele, femei uşoare, ţi se dăruiau, rând pe rând, crezând că tu chiar eşti singurul care le iubeşte la cât de înflăcărat vorbeai. De unde aveau să ştie că ai nevoie doar de carne? De carne putredă parfumată frumos?Ce-ţi plăcea să le părăseşti suferinde, plânse, cu sufletul şi viaţa distruse. Ce-ţi plăcea.

Bătrânul dă semne vizibile de oboseală de parcă o ceaţă i-ar învălui capul şi o pâclă grea i s-ar aşeza în gură. Tânărul pleacă din faţa uşii şi, în sfârşit, se aşază pe scaun. Becul ros de deasupra capului îi arată cele câteva fire albe de păr şi chipul livid, parcă de mort. Copilul său zmuls şi aruncat e scufundat în întuneric ca într-un mormânt. Parcă suntem la lumina acelui felinar, zice, ridicându-se de pe scaun, aşezându-se mai la întuneric. În lumină rămâne doar bătrânul cu genunchii strânşi şi părul cărunt. Zâmbeşte şi priveşte înainte fără sens de parcă ar aştepta o gravă sentinţă.

*Bărbaţii rămân aşa, în timp ce amintirile nerostite ale tânărului îngrămădesc aerul. Imaginaţi-vă că vocea îi e domoală. Uneori parcă îi vine să plângă. Bătrânul rămâne aşa…privind în gol, ascultând amintirile.

,,Era o zi de primăvară. Zi cum nu mai fusese alta, căci zăpada se topise de pe trotuare şi mâzga se uscase sub Soare. În sfârşit, papucii erau curaţi şi ochii liberi să vadă prăvăliile întinse, dogorind de lume, crâşmele vesele în acordurile viorilor şi doinelor jalnice. O spumă a vieţii hălăduia în aerul acesta de căldură şi libertate. Ieşisem de sub zăpezile mocirloase şi frigul ce-i oprea pe oameni în case lângă sobele ce nu suportau lungi dezbateri, ci doar o moleşeală ce mă ucidea. Toţi, dar absolut toţi prietenii mei se liniştiseră în braţele moi ale femeii lor şi diferitelor vicii. Numai eu mă prăpădisem de enervare în camera mea strâmtă aşteptând să scap. Să colind străzile gemând de lume şi să mă pierd în zumzetul fără de sfârşit al firii. În ziua aceea am străbătut aproape tot oraşul. Mă întorceam spre seară acasă când o durere vie, înţepătoare mi-a chinuit inima. Am apucat stâlpul din dreapta mea, stăpânit de un felinar cu o lumină incertă, răzbind totuşi întunericul domol ce se lăsase.

Atunci am văzut-o pe ea. Arătarea misterioasă în negru, cu şalul tras şi paşii mărunţi, parcă prin aer. I-am zărit chipul când a trecut pe lângă mine: ochii negri şi buzele roşii arzând. Mâinile albe şi slabe erau enigmatice şi nu-şi puteau ascunde un neastâmpăr ce-l cunoşteam atât de bine.  Cu durerea nenorocită ce-o simţeam am urmat-o până la o casă cu două caturi, cu pereţii înnegriţi de ploaie, sărăcăcioasă şi urâtă. Poarta stătea să pice, gardul era putred, iar curtea plină de lucruri nefolositoare. Când a deschis uşa însă, un pridvor cum nu mai văzusem până atunci era scufundat în lumina unor lumănări uriaşe.

Fierbeam neostoit neştiind de ce. Am sărit gardul, deşi aş fi putut deschide portiţa cu un singur deget. M-am apropiat uşor de scările pe care urcase ea şi-o urmă de  miros de flori de câmp mi-a izbit simţurile, amestecându-le în mine. Uitasem de toată durerea cu chipul lipit de geamul mic al băii somptuoase de unde venea lumină. Doar un prost s-ar furişa aşa.

Femeia, incredibil de frumoasă, cu părul negru şi ochii mocnind îşi aruncase şalul şi rochia neagră. O cămaşă de noapte, de mătase mă lăsa să-i zăresc formele şi să mă pierd în carnea ei albă ca un nebun. Aş fi vrut să muşc bretelele şi să sfâşii mătasea până la pielea ei. Îmi venea să şi râd de prostia mea, însă înţepenisem acolo şi mă durea gândul că poate fi doar o plăsmuire. Sau doar un vis. Că zac murdar şi beat în patul murdar şi mă voi trezi în curând urându-mă pentru nemernicia mea. Cu greu m-am dezlipit de geam când mâinile ei slabe înlăturau bretelele de pe umerii rotunzi şi cruzi. Nici dacă m-ar fi lovit cineva în moalele capului nu aş fi fost atât de ameţit. M-am împiedicat în ostreţele putrede şi le.am rupt. Noroc că nu era nimeni pe stradă la ora aceea uitată.

Cunoşteam trupul femeii atât de bine şi nu crezusem că ceva mă va mai surprinde vreodată. Dar ea? Ei bine, ochii aceia m-au urmărit ca un blestem în somn. Eram precum un câine hămesit. Săptămâni la rând am stat în faţa casei ei aşteptând cu încordare. Ce? Nu-mi dădeam seama. Însă, viaţa are drumul ei încâlcit şi eu simţeam că trebuie să fiu acolo.

Într-o seară un bărbat a deschis poarta, de fapt i-a dat un picior şi ea i-a deschis uşa. Mi-a înţepenit sufletul când privirea ei a întâlnit-o pe a mea. Ştia că sunt acolo? Poate că îi părusem un cerşător bolnav sau un nebun. Ce mai conta. Capul îmi clocotea şi într-o clipită m-am furişat în spatele casei. Încredibil câte ferestre avea casa aceasta. Draperiile erau trase, apoi umbra ei a venit şi le-a ferit cu grijă. Ce grozăvie, mă văzuse. Şi-a lipit degetele de gură şi mi-a făcut semn să tac.

Urâciosul bărbat părea o namilă în lumina lumânărilor. Într-o română stricată a început să-i strige că nu e bună de nimic şi că e doar o întreţinută. Ba nu, o ,,curvă de puţine parale”. Ea…iradia de frumuseţe. Părul lăsat pe spate făcea o umbră deasă pe pereţi şi tavan, iar statura ei săracă şi puţină de femeie era demnă. Vocea slabă din frica ce o stăpânea şi nu o mai putea ascunde a rostit hotărât: ,,De mâine n-am să te mai primesc!”. Bărbatul s-a întunecat şi a plesnit cu mâna grea şi păroasă chipul înţepenit şi frumos. Am tresărit şi am vrut să intru, dar ochii ei…săracii ei ochi, cereau să aştept. Doamne, câte lovituri a îndurat. Nici nu am crezut că va mai ieşi vie de sub picioarele lui. Dacă nu m-ar fi privit în ochi…dacă nu mi-ar fi spus cu ei să nu intru. Mă dor mâinile şi acum. Nenorocitele mâini ce nu au ştiut să o salveze. Bărbatul gemea plin de sudoare, privind-o cu poftă. Într-o clipită i-a rupt hainele şi s-a înfruptat din trupul ei alb. Mă privea în ochi fără lacrimi şi fără durere, îmbrăţişându-mă. Oare mă vedea doar ea? Ea era o nălucire a mea sau eu eram doar în mintea ei? Murisem?

Apoi, bărbatul s-a pierdut în noapte, dar avea să vină, iar şi iar. Eu eram părtaşul din spatele draperiilor date la o parte de ea, incapabil să mişc un deget. După aceea, intram la ea şi o găseam învelită cu hainele rupte.

În acea noapte nenorocită nu a spus nimic. S-a strâns doar la pieptul meu şi  a început să plângă. Mai târziu când bărbatul se săturase  de femeia rea şi aprigă ce-l înfrunta cu o forţă necunoscută lui şi venea mai rar, ea zâmbea. Un zâmbet aşa cum nu mai întâlnisem vreodată, de parcă acolo se strânsese toată pofta de viaţă, deşi soarta era nenorocită şi amară.

Povestea ei…era făcută din cuvinte puţine şi multe suferinţe. Părinţii muriseră de timpuriu, când ea avea şase ani, ajungând la un prieten al tatălui său. Un bătrân aparent blajin şi bun, dar ca mai în toţi oamenii putreziciunea îşi făcuse loc. Era stăpânul unui mic bordel, select la acea vreme, pentru bărbaţii de vază ai oraşului. Astfel, copila a trait printre femei stricate, bătrânul dorind în schimbul creşterii sale, frumuseţea închinată altarului drăcesc. Cu ochiul său afurisit de vultur a ştiut să vadă în ea femeia ce era acum. Ademenitoare şi misterioasă, frumoasă şi plină, capabilă să nască emoţii adânci în barbaţi şi să-i facă să nutrească acele pasiuni bolnave şi otrăvitoare care te fac sclav celui care le oferă(bătrânul în acest caz, căci Anisia era proprietatea lui).

Anisia a învăţat să cânte la pian, şi-a exersat frumoasa voce şi la 17 ani îi promitea bătrânului nemilos ani de belşug şi vigoare pentru locul plin de păcat din spatele vilei uriaşe ce o stăpânea. Până atunci o lăsase să se plimbe pe acolo auzind gemetele animalice, respingătoare şi să vadă goliciunea desfrânată. Văzusese de atâtea ori băile imense şi aburii înnecăcioşi. Iar femeile cu feţele curate, fără cărbunele de pe sprâncene şi gene, cu buzele fără roşul ademenitor se spălau cu sârg, băgându-şi degetele, apoi întreaga mână în vagin încercând să cureţe. Ce? O mizerie care nu se ducea cu apă şi săpun. Apoi, dormitoarele imense cu rufăria albă şi somnul lung al fecioarelor pierdute. Atât lux pentru atâta mizerie. ,,La ce bun?” se întreba Anisia şi continua să trăiască acceptând că va fi mai rea decât ele. Într-o zi. ,,De n-ar veni şi-aş muri” se gândea ea mai departe şi se retrăgea în camera-i umbrită de un stejar. Privindu-se în oglindă îşi dădea seama că avea ceva aparte. Ceva ce nicio femeie de acolo nu-l avea. Dacă ar fi avut putere l-ar fi zmuls cu mâinile, chiar dacă s-ar fi ascuns în vene. Numai să nu fie atât de potrivită pentru mizeria ce clocea la doi paşi de ea.

La început, destinul i-a surâs, căci bătrânul o ţinea în casă şi o invita atunci când prietenii veneau pe la el. Dar frumuseţea ei îi îndepărta de la problemele cuvenite, aşa că bătrânul nu a mai chemat-o. Bărbaţii, care în societate păreau cinstiţi şi drepţi, au început să întrebe pe bătrânul protector despre frumuseţea ce nu binevoia să-i încânte.

Aşa că, Anisia a fost scoasă la vânzare. Şi pentru că era fecioară preţul creştea neîncetat şi propunerile la fel. Capetele pline de grăsime, urâcioase fierbeau la gândul că un trup atât de plăpând, de Înger ar putea fi al lor, şi nu oricum. Ci întreg şi desfăcut, iar ei s-ar putea scălda la final în sângele îndurerat. Dracul le spurcase capetele în dorinţa lor, căci nu se gândeau nici măcar o clipă ca acasă aveau fete de aceeaşi vârstă.

Ea..aştepta şi nu a plâns nici măcar o dată. Se pregătise de mult pentru nenorocirea ce-i fusese sortită. Femeia izbucnea adeseori în curiozitatea de a şti cât se oferă pentru ea. Dar nu a aflat vreodată cu adevărat, deşi putea să-şi dea seama din fericirea bătrânului şi sărutul pe frunte ce i-l dădea atât de des. Ea ar fi vrut să oprească cele două buze păcătoase ce sfârşeau adesea între picioarele femeilor  pe fruntea ei, şi să-l implore să o lase să plece. Să nu-i dea nimic. Doar libertatea ce-i lipsea, iar ea să-i înapoieze  anii de trudă în care o crescuse. Cu orice preţ cerut. Dar bătrânul smintit aştepta ziua mult dorită de pretendentul străin.

Iar cel ce plătise cel mai mult, era namila urâcioasă de acum. Avea 30 de ani atunci şi era un bărbat fermecător la vremea aceea. A privit-o îndelung pe Anisia spunând glume alese, urmărindu-i chipul până ce zâmbetul a izbucnit şi a câştigat-o. Ştia ce gândeşte şi ce simte în copilăria ei, aşa că în acea noapte năprasnică a rugat-o să se aşeze în braţele lui. Atât. Într-un moment de slăbiciune Anisia a îngenunchiat şi plângând i-a mulţumit pentru bunătatea lui, jurându-i supunere. El i-a ridicat bărbia şi a sărutat-o, chinuindu-i buzele. Prin sufletul ei a trecut un fier înroşit. Crezuse şi se vânduse din nou, unui tiran mai aprig. Spre dimineaţă Tudorov a părăsit camera cu mâinile pline de greutatea uşoară a trupului frumoasei fete.

Anisia a răvăşit patul şi şi-a şters lacrimile. Bătrânul a venit la ea şi a strâns-o viclean în braţe. ,,Diseară mergi dincolo, am nevoie de tine” i-a spus clipind ştrengăreşte şi a plecat. ,,Deci atât a ţinut dragostea ta de părinte pentru mine?” a întrebat ea mai mult pentru sine şi a căzut în genunchi. Şi-a chinuit năprasnic sufletul să nu plângă. Mai exista o speranţă, Tudorov. Doar sosirea lui ar fi putut încurca planurile bărtrânului.

Şi a venit plătind o mică avere. Acum nu s-a mulţumit doar să o strângă în braţe şi cu un singur sărut. Mângâierile se înmulţeau, iar Anisia simţea ceva între plăcere şi mâhnire. Tot era mai bine aici, în braţele lui, decât printre femeile acelea ce pierduseră orice drept. A lăsat femeia din ea să-l slujească pe frumosul bărbat şi la câteva săptămâni i s-a dăruit lui. A durut cum nici nu-şi închipuia, dar a stat dreaptă în faţa focului lui pârjolind-o. Durerea vie ce o simţea în pântece a înăsprit-o şi i-a închis sufletul. Salvarea ei, aşa cum zice acum, căci altfel l-ar fi iubit pentru că i-a oferit un rău mai mic, şi astăzi ar fi fost moartă.

Tudorov nu se oprea doar la ea. O ţinea doar ca pe un trofeu şi-i cumpăra nopţile. În cei 15 ani de când îl slujeşte aşa, cu trupul ei şi-i este şi soţie, beţiile  şi viaţa nenorocită l-au sluţit şi i-au măcinat sufletul. Anisia, la cei 32 de ani acum, îşi aminteşte mâhnită că aşa a fost mereu. Un trofeu murder ţinut doar pentru ochii lumii, schilodit cu grijă încât urmele să le vadă doar el şi ea. Tudorov, om influent şi bogat, se pierdea în slăbiciunea lui, femeile. Niciodată treaz sau pregătit să o asculte a izgonit-o aici, în casa aceasta, ca pe o cerşătoare, căci acasă îl încurca. Şi deşi a crezut că o jicneşte, i-a oferit o fericire râvnită de mult- o frântură de libertate. Umblă toată ziua pe străzi printre oameni şi aşa simte că trăieşte. Şi cum a învăţat că în viaţă totul se plăteşte greu, puţin îi pasă de Tudorov şi bătăile lui. Nici măcar nu le simte.

Iar acum, femeia aceasta frumoasă se îndrăgostea pentru prima data la cei 32 de ani, de mine. Iar sufletul meu o iubea ca un nebun dorind să o scape de aici şi să o ducă oriunde.

Trecuseră luni de zile de când se cunoşteau, iar Anisia nu lăsase niciun gest nelalocul lui să-i tulbure. Îl lăsa doar să o ţină în braţe şi să încremenească împreună aşa.

-Dar tu?(Vocea bătrânului se aude dogit).

-Eu(A mirare)La cei 23 de ani ai mei o iubeam înflăcărat şi sigur, voind să fugim oriunde. Cu cât focul Acela mocnea cu aât îi pricepeam mai bine sufletul şi puteam să-i arăt că mie nu mi se va mai vinde. Că, de fapt, eu mă vând ei ca un nebun.

-De-ai fi ştiut atunci ce amară avea să fie viaţa voastră…

-De-aş fi ştiut, l-aş fi ucis poate pe Dumnezeu…

La umbra macilor

Se poate să-mi lipseşti mai mult ca niciodată. Doar pentru că eu te caut şi vreau să-ţi muşc pielea.  Şi poate sângele tău va avea un alt gust diferit de tot ceea ce am gustat până acum. Sau poate că în loc de flori eşti stăpânit de mărăcini şi fiinţa ţi-e un mormânt tăcut. Sau poate că tu de fapt înfloreşti mai deschis acum, iar eu nu te pot pricepe. Şi nici iubi aşa cum nu se iubeşte, ci altfel, suficient încât să vrei să mai stai. Îmi vei aluneca printre degete de fiecare dată mai repede şi într-o zi vei pleca. Dar eu ştiu să aştept…mereu am făcut-o,  chiar dacă nu te ştiam. Şi nici nu voi avea destul suflet să o fac vreodată.

Mi-am imginat că mă ţineai în braţe. Şi toată carnea mea se împingea în pielea ta încercând să-ţi intre în ascunzişul firii. Acolo, unde se desfăşoară o altă lume, străină de orice înţelegere, vândută unei sorţi înalte. Îţi simţeam gustul în gură de parcă fusese acolo mereu şi bătăile inimii în câlcâiele mele. M-am ridicat până la gâtul tău învelindu-te cu mine şi ţi-am sărutat bărbia rece. Zâmbeai. Şi te jucai cu mâinile prin părul meu, coborând pe spate, urcând anevoios până spre gât. Tu ştiai să vezi dincolo de pulsaţiile pieptului, de tumultul gândurilor, iar eu nu trebuia să-ţi vorbesc. Nu trebuia să-ţi spun că aş putea muri acolo şi că nimic nu ar mai conta.  Nu trebuia să-ţi promit că voi veni şi mâine, căci tu ştiai că pot fi o plăsmuire a minţii fierbinţi. Nu trebuia să te rog să rămâi, căci niciodată nu ai plecat din tine însuţi.

Nu au trebuit gesturi, căci gândurile se pricepeau mai bine decât buzele să te sărute dintr-un capăt în celălalt, apăsat şi cu grijă încât niciun por de-al tău să nu-mi rămână străin. Nici măcar nu a fost nevoie să fiu vie în braţele tale.  Nu a trebuit să-mi zmulg sufletul din spatele inimii şi nici să îţi spun că poţi să iei orice…din mine. Ştiai, că aşa, mai mult morţi decât vii, doi străini arzând guşti liniştea. Şi iubirea devotată, plină a sufletului ce vrea cu orice preţ să fie întreg înainte de a muri. Sufletul care îşi struneşte picioarele să găsească povestea potrivită lui. Pe tine. Şi apoi să se ususce la umbra macilor. În amintirea ta.

Indiferent de cât de mult aş creşte eu niciodată nu-ţi voi ajunge. Oricâte vise aş plăsmui şi lumi aş naşte, în urma mea vor rămâne paşii pe care îi vei arunca tu. Şi dorinţele refuzate şi visele ascunse. Şi o  parte din mine. Căci voi vrea să fiu oriunde cu tine. Şi la început şi la sfârşit.

Băieţii cu muşchi, fetele îndrăzneţe şi puţină analiză

Textul acesta o să fie o harababură ca mai toate cele în care îmi exprim eu opinia în legătură cu ceva…trăsnit, mai ales.

Sunt oameni care au un anumit stil de viaţă, o anumită înfăţişare sculptată şi pasiunea le devine mod de a-şi câştiga existenţa. Nu am nimic împotriva lor. Dar când vezi maimuţăreli pe tema aceasta, te apucă un râs isteric amestecat în plâns. Mai ştiţi că era un tip, primul din România cică, care îşi pusese silicoane? Avea un tricou roz şi îşi ţuguiase buzele în faţa aparatului foto de parcă ar fi salvat naţiunea din flăcări. O nu. Flăcările erau răspândite de dumnealui, iar domnişoarele ar fi trebuit să fie date pe spate de ţâţele lui. Câteva ştiri şi plimbări pe la Acasă şi altele din acestea. Nu o să-mi placă vreodată tipii cu muşchi care fac din asta singurul lor avut. O femeie ar trebui să facă, ce? Să leşine şi să aibă nevoie de săruri când întâlneşte întruchiparea fibrei din steroizi? Să se considere nemuritoare că a dat norocul peste ea şi un aşa zeu îi acordă atenţie? E ca şi în cazul femeilor cu botox în buze, silicoane-poveste veche, nu ştiu ce băgat prin fund, pomeţi, frunte ş.a. Tare mi-aş dori să văd oamenii interesaţi de sufletul lor, de câte ştiu, de ce trăiesc şi cum o fac, dacă sunt fericiţi şi împliniţi. Nu aşa luaţi de val- ,,Cât de mari îmi sunt muşchii, pisi? Îţi plac? Muah”.

Pentru că astăzi am lenevit, am deschis facebook-ul. După ce mi-am terminat treaba(conţinut pentru un site, o schiţă a unui e-mail de abordare, monitorizearea unor task-uri, curăţenie prin arhive) am dat peste o ,,ştire”  în care domnul Badea a postat o poză alergând pe malul mării, iar domnişoarele au ţinut să exclame un ,,Wow” zemos la înfăţişarea acestuia. Bineînţeles, privirea s-a scurs mai cu seama de la linia chiloţilor albaştri în jos. Mi-am amintit orele de la facultate în care am învăţat despre cum trebuie să arate o ştire, apoi examenul în care ni s-a cerut nu ştiu câte categorii de titluri. ,,Ştirea” pe care aveam ,,norocul”  să o citesc era o piramidă inversată la propriu. Apoi am aflat despre sărutul lui Velea dat Antoniei, primul în public.

Cineva m-ar putea găsi un nimic, căci am citit toate acestea, dar nu e un obicei. Niţică analiză a plaiurilor internauţilor cu muşchi presupun, plini de fete îndrăzneţe şi aşa mai departe. Chiar nu era nimic mai interesant decât ce a spus nu ştiu cine la o poză, cine a pupat pe cine şi a câta oară? La orice serie de ştiri trebuie să se mai strecoare câte un fund gol cu o armată de muşchi în spate, un divorţ teribil. Pe scurt ştiri care nu mai pot aştepta şi bineînţeles, probleme existenţiale ale acestei naţiuni atât de emancipate. Când sunt sate fără şcoli şi drumuri, fără spitale. Oamenii sunt săraci şi uitaţi de soartă.

Da, putem selecta ce ne interesează, dar uneori privirea îţi fuge dracului spre ceea ce se pare că are priză la public. Mai ales când te pregăteşti să lucrezi în domenii adiacente îţi este teribil de greu să înţelegi mecanismele mulţimii. Îmi şi amintesc un seminar de când ,,femeia cu barbă” câştigase Eurovision şi cum toată presa locală vuia de marea ştire. Draga sau dragul, mă rog, Conchita a înfierbântat spiritele. Numai eu păream să-mi amintesc despre Paula Seling interpretând- ,,Ploua în luna lui Marte”. Rămăsesem aşa în urmă. Conchita fusese un produs de marketing, o idee înfăşurată frumos, extra-promovată spre deliciul oamenilor. Parcă am fi pe timpuri în arene când oamenii erau sfâşiaţi de fiare.

Revenind la fetele ,,îndrăzneţe”…Adele a spus clar că ,,face” muzică pentru suflet şi nu pentru ochi. Şi nu s-a avântat vreodată să se înfometeze şi nici să se hrănească cu ,,lumină” doar ca să fie ca celelalte.

Când am descoperit eu ,,Someone like you” prin liceu, am ascultat-o mult până am început să o fredonez prosteşte.

Să aveţi zile edenice!

Scena 1- După fericire

Apropiere: Un soi de teatru pe care nu-l ştiu a scrie.

În depărtare două scaune, în rest doar întuneric. Miros de primăvară şi furtună, puţină aromă de cadavru şi câtva ceşti cu sânge vărsate. Sau cum se spune când ucizi? Doar sânge vărsat?

Tăcere. Dintr-o dată din spatele unui scaun un bărbat la vreo 25 de ani, chipeş, înalt şi scrobit strigă ceva ce nu înţeleg şi se aşază mâhnit jos, în faţa lui, rezemat de cele două picioare slabe. Îţi ţine capul în mâini, în timp ce un bătrân se aşază şi el şi tace. Poate veni din orice parte, nu e important. Dar ca şi tănărul nu se aşază pe scaun, ci jos.  Merge demn şi sigur. Aş crede că îi e tată, dacă nu ar avea căutătura nervoasă a ochilor aprinşi. Nu poate fi decât conştiinţa lui. Cel tânăr, grăbit ca mai toţi tinerii, începe energic:

-Am ajuns acasă dornic de ea, înţelegi? Mă jucasem adesea cu flori împrăştiate anapoda care făceau numai mizerie, lumânări aprinse cu grijă, şoapte fierbinţi şi mângâieri până mi-a venit acru. Acum, voiam să fie simplu şi nebun, dorindu-mi să simt trăirea aceea nenorocită a puterii şi murdăriei. Să intru în ea fără să îmbrăcăm asta în putreziciunea unor minciuni ce nu mai ţin. Căci, dragostea, dragul meu, decade când sunt ani de minciuni şi prefăcătorie, când vechii iubiţi rod unul din celălalt precum cariile în lemn. Cât egoism, furie şi sclavie în Iubirea altă dată frumoasă. Câtă nenorocire în lumea care înghite această vrajă. Ce crezi că mi-a spus?

-Tu să-mi spui(zâmbeşte pierdut în timp ce gândeşte- Bine ar fi ca oamenii ce se iubesc să moară, în momentul gloriei ce-i cuprinde şi-i îndepărtează atât de mult de cei ce-au fost.  Da, da, să moară şi să plece undeva doar ei doi, departe de viclenia făţişă a vieţii).

-Că o doare pântecele îngrozitor şi e ameţită. Am privit-o pieziş, căci gândul m-a străfulgerat cu iuţeala unei vieţi şi durerea fierului înroşit. Am înţeles ce făcuse, deşi nu-mi spusese niciun cuvânt. Îşi ucisese copilul din ea, netrebnica. Şi-l zmulsese, şi-l frânse în două, iar acum zăcea sfârtecat într-un lighean.

În faţa mea stătea o altă femeie pe care nu o cunoşteam. Cu mâinile enorme, picioarele groase şi trăsături bărbăteşti. Sânii altădată moi, mici şi neîndurător de fierbinţi rămăseseră doar două bucăţi de carne crescute. Iar buzele, oh buzele ei, două bucăţi de Rai dulce, acum întredeschise, gemeau de durere, pline de salivă printre crăpăturile adânci, respingătoare, parcă putrede. Părul ei în care îmi lăsam adesea gândurile erau acum o adunătură de vreascuri, amărându-i spatele altădată lin.

(Bătrânul calm): De ce te miri? Oare nu îţi aminteşti tu prima noapte? Când i-ai jurat o Iubire cum nu mai fusese alta şi-o fericire care să ţină toată viaţa. Neghiobule! De parcă ai fi ştiut tu ce înseamnă Iubirea. Sau altele atâtea nopţi când îi vorbeai despre visele tale  în timp ce intrai în ea. Partidul, viaţa, societatea, prietenii, casa ce în curând va fi gata, petrecerile pe care le vei da. O, uralele la adresa ta, fiu de ţăran ajuns atât de departe. În timp ce, ea aştepta să-i dai iubirea şi fericirea promise. Tot atâtea zile în care te ridicai dimineaţa de lângă ea şi plecai să înfrunţi lumea, lăsându-i ei patul vraişte, treburile zilnice şi aşteptarea. Veşnica aşteptare a bărbatului obosit şi grăbit care trecea atât de uşor de la dragoste la gelozie, de la furie şi enervare la toropeală şi indifrenţă. Iar ea, sărmana, ar fi vrut să-ţi spună să o iei în buzunarul tău să vezi cât îţi aparţine şi cât vrea să-ţi fie alături. Dar tu aveai vise măreţe şi i-ai spus păcătoasei că nu vrei plozi. Nu ai tu timp de ei, iar ea nici atât, căci trebuie să te aştepte. De ce te miri? Femeia ce o urăşti atât de mult e opera  mâinilor tale. Cine te-a pus să o deschizi aşa şi să crezi prosteşte că totul va rămâne la fel? Dacă te îmbraci cu o haină dragă ai grijă să nu o murdăreşti, nu?

-Da, da, dar ce legătură are?

-Te-ai îmbrăcat cu femeia aceasta şi nu poţi să o învinuieşti pentru toată mizeria.

-Ştiu, dar să-şi ucidă propriul copil?

-Viaţa întreagă e un şir îndelung de ucideri. Tu ai ucis-o pe ea şi ea pe tine în pierzania aceasta, iar acum totul va fi scăldat în moartea pe care aţi vrut-o nebuni când trăiaţi.

Tânărul bărbat se uită într-un colţ unde copilul, un ghem de carne sângerândă, cu capul, mâinile şi picioarele abia cunoscându-se stătea nepăsător cu stomacul spintecat în sus. Nu avea poftă acum să-şi deschidă ochii formaţi de curând şi nici să răspundă neliniştii tatălui. Nici nu ştia cine sunt cei doi bărbaţi. Dacă ar fi putut să vorbească poate că le-ar fi spus să se aşeze pe scaune sau să nu-şi mai facă atâtea griji. Până la urmă soarta e ceva de înfruntat, nu de suportat. Moartea e partea zemoasă a vieţii, a greşelilor neplătite.

Bătrânul tăcea şi nu îndura lacrimile bărbatului de lângă el. De parcă lacrimile şi regretele ar putea învia pe cineva. Gândea cu voce tare privind în gol:

-Există un moment când trebuie să te scuturi de regret şi să lupţi. Da, să lupţi, deşi uneori nici nu ştii dacă vei putea salva ceva. Poate că nici nu e  nimic de salvat, dar cel puţin eşti drept cu tine.

Tânărul bărbat nu auzea. Era năpădit de amintiri precum o casă veche în paragină.