Cei mai sexi tipi?

  1. Cei care scriu cu diacritice. Mă dau în vânt după ei :D Dacă mai folosesc și semne de punctuație, fără abrevieri, i-aș lua acasă, dacă ar vrea să vină și nu m-ar dezmoșteni tatăl meu.
  2. Cei care nu scuipă pe stradă. Probabil că majoritatea cred că saliva lor face bine asfaltului. Altfel nu-mi explic.
  3. Cei care nu vorbesc cu mamele lor de parcă ar fi ultimile ,,zdrențe” de la colț.
  4. Cei care nu le vorbesc femeilor, în general, ca și cum singurul lucru care ar conta este să le desfacă picioarele. Mă rog, uneori e singurul obiectiv, sau și femeile vor asta-mai repede decât ei, dar măcar nițică actorie. It’s easy.
  5. Cei pentru care ,,să-mi bag pula” nu e o expresie care se repetă după fiecare frază, or mai des.
  6. Cei care nu te întreabă ,,Ce fantezii sexuale ai?”, după ce cred că s-au apropiat suficient de o tipă. Și dacă li s-ar răspunde așa: Fantezia mea este să-ți zmulg capul din umeri și să ți-l bag în chiloți?
  7. Cei care nu stau înfipți la volan și se cred ,,spuma mării”, ,,crema societății” și altele asemenea. Faptul că tu cobori din ,,mașina ta tunată” și alții merg cu autobuzul, nu înseamnă că ești deștept și ceilalți proști.
  8. Cei care nu salivează când văd craci dezveliți pe stradă. (Și bătrânii care nu se holbează la țâțele și cururile celor care le-ar putea fi nepoate. Nu l-am văzut pe bunicul meu făcând așa ceva vreodată, așa că partea cu ,,fiecare bărbat se uită” sau ,,Ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place” nu ține)-dar cum nu vorbim despre bătrâni, ci despre tipi sexi, trecem mai departe.
  9. Cei care nu-și răsucesc ceasul scump în fața ta de parcă ar trebui să îngenunchezi și să le lingi tălpile. Se înțelege că ei vor să le lingi altceva. Na, că am zis-o. :D
  10. Cei care nu cred că toate’s curve, iar ei pentru că ar vrea să le reguleze pe toate sunt niște ,,sfinți”.
  11. Cei pentru care există ,,mulțumesc”, ,,cu plăcere”, care știu că mai întâi lași să treacă o domnișoară/doamnă și apoi tu. Dacă un profesor universitar cu zeci de cărți și studii scrise (vorbesc din proprie experință) le poate deschide ușa studentelor, cred că și cei care-și duc veacul pe Taraf TV sau cum s-o fi numind acum pot să facă asta.

Țin să precizez că dacă e vorba de Taraf TV nu face parte din această listă. Nu știu cum i-aș numi.

  1. Cei care nu trăiesc doar și doar pentru sex. Există viață și dincolo de cumpăratul prezervativelor.
  2. Cei care știu să și tacă din când în când. Sau când își deschid gura să o facă pe cea de lângă ei să fie mândră. Cu alte cuvinte, să nu dea cu bâta-n baltă mereu.
  3. Cei pentru care a spune ,,Te iubesc” nu înseamnă să fii ratat, fătălău, poponar etc.
  4. Cei care sunt oameni.

E o listă proprie, așa că trebuie tratată ca atare. Pentru fiecare topul poate varia cu mușchi, bani și fițe în funcție de gusturi. Că bine a zis cineva că ,,Gusturile nu se discută”. Și a mai zis cineva că ,,cum îți așterni așa dormi”. Îmi ,,plac” femeile care dorm pe bani al dracului de tare.

Un secret de-al meu. Îmi place mult, mult Jared Leto. :)

jared-leto-staring-why-is-jared-leto-gaining-weight-to-play-the-joker

Mărturisi- fragment

Tăvălug

Am băut cidru până mi s-a întors stomacul pe dos. După multă vreme, m-am amețit ca un dobitoc gândindu-mă la trădarea mea de astăzi. De ce să-mi pese mie că unul/altul e încornorat? Nu știu. Cert este că, la final, eu sunt cel hăituit, spurcat și nebun. Îmi promit astăzi cu sfințenie să nu mă mai consider vreun erou și să le spun oamenilor că li se pun coarne. Ducă-se dracului și să-și bage sculele pe unde or vrea. Există momente când știi că lumea în care trăiești e o mocirlă și că, vrând-nevrând, te-a înghițit și pe tine. Trecând de porcăriile zilei de astăzi care nu se  mai termină, m-am gândit din nou să-mi spun ștreangul în gât. Nu știu dacă de la cidru, căldură sau scârba de lume, în general, însă m-am speriat ținând în mâini o funie groasă cum nu-mi amintesc să fi aruncat vreodată prin pod, holbându-mă sterp la grinda din pridvor. Noroc cu Salcâmii înfloriți din poartă care m-au oprit.

Sunt de câteva zile la țară. Aerul acesta e năucitor. Oamenii sunt blajini și calmi. Cerul se odihnește pe poalele grădinilor dimineața, își dă seama târziu că îi plac coapsele de Pământ și iarbă, apoi nu se mai ridică. Când mă duc în acel loc, Cerul s-a apropiat atât de tare de Pământ încât nu a mai rămas loc nici pentru un fluture să treacă. Beau apă din fântână, ca un bou direct din găleată, pânâ aproape mă înec, mă sufoc și tot nu mă opresc. Mănânc pâine făcută în cuptor de femeia care mă găzduiește și-i privesc copiii goi alergând prin curte, jucându-se de-a nu știu ce. Habar nu am ce caută și după ce urlă așa de parcă cineva i-ar despica în două, dar mi-e bine să-i vâd zâmbind și-mi spun că sigur au câștigat ceva. Poate dreptul la o libertate care nu se va sfârși curând. Nu râdeți. Dacă un copil înghite un fluture și-l molfăie, nimeni nu-i spune nimic, dar dacă eu vreau mâine să mănânc un fluture, zmulgându-i cu buzele carnea de pe coaste…oamenii o să-mi spună că sunt un psihopat cu ochi căprui, de miel nevinovat. Apoi, cu siguranță o să creadă că dacă tot nu mă dau în vânt după muieri, cel mai probabil am eu patimile mele ascunse și după ce le-o trag sau le privesc transparente în fața becului aprins, le ucid. Da, le zmulg pielea ca să le sărut carnea și să-mi umplu gura de sânge. Și la cum îi știu eu pe oameni nu s-ar opri aici. Nu, ar spune și alte prostii ca să-și umple timpul fără rost și să se distreze pe seama mea, a nenorocitului. Ar mai spune poate că dacă sunt un incapabil sterp, zmulg becul și le pun pe săracele femei să-l înghită, pentru că sunt așa un nenorocit încât vreau să le văd cum sunt când pântecele le este luminat. Și ar mai continua oamenii că eu slăvesc vreun drac ceva și că le blestem scuipându-le, apoi le mângâi pântecele, mai zic niște cuvinte de neînțeles și becul se sparge în pântecele lor până săracele încep să urle cu măruntaiele zdrobite. Oamenii ar merge mai departe spunând că mă apucă un soi de nebunie și țopăi în jurul lor când ele urlă de durere, apoi le ciuntesc cu un cuțit mare, apoi le mânănc, sau le ard…sau altele asemenea, căci oamenii au o imaginație bogată.

Adevărul? Am băut prea mult cidru. Și-mi vine să-mi vomit și inima din mine. Am ajuns din nou să mă simt inutil, fără sens, căci mi se pare tot mai des că soarta vrea să-mi demonstreze că nu fac decât să-mi plâng de milă și să mă ascund de adevărata-mi fire. În esență, nu sunt ceea ce cred. Molfăi fluturi și nu mă satur, plâng că mă strigă cineva să vin acasă, că nu e bine să stau acolo, în iarba mai mare decât mine și să par copilul nebun al satului…

În vierme

Suntem într-un vierme îngust. Miroase a putred. Bătrânul și tânărul stau lipiți de burta viermelui. Au agățat un bec slab de spatele lui. Uneori viermele respiră și becul se leagănă. E tăcere.

Bătrânul (trist): Mi-am pierdut durerile  în câlcâie, după ce le-am ținut în gură și am aflat cu stupoare că oamenii te înlătură când văd că sub hainele spălate cu săpun făcut din untură de porc ești putred, neînțelegând că trebuie să faci asta, altfel te-ai disipa în neștire. Nimeni nu pune preț pe cioturile tale în sânge, în care se mai întrezăresc porțiuni mici de carne sănătoasă. Vei fi arătat cu degetul precum cel care nu se potrivește ținutei și vei ajunge să te abandonezi și tu în gol, să te arunci și să te falsifici. Îți vei zmulge carnea putredă cu mâinile și o vei arunca ca pe un hoit pe câmp, apoi vei închide porțile.

Tânărul (nedumerit): Despre ce vorbești? Cum dracu ieșim din pocitania asta?

Bătrânul: Nu ieșim, băiete. Aici murim. Nu ne-au învins atâtea, dar ne-am pus singuri ștreangul în gât.

Tănârul: Ți-ai pierdut mințile…ieșim de aici.

Se ridică și începe să lovească cu pumnii în ,,pereții” viermelui. Lovește cu înverșunare, înjurând, până îi crapă pielea din capătul pumnului, sângele șiroiește și el, plin de sudoare, se așază lângă bătrân și oftează.

Bătrânul: Te crezi înțelept și curajos, dar uneori crezi că viața e precum cucerirea unei femei. Crezi că te vei duce în fața ei cu pieptul tău tânăr, îi vei arăta o măciucă mare și ea își va deschide picioarele în fața ta. Apoi, tu un viclean bătrân, o vei sfârteca pe dinăuntru. Ce ironie că reușești să intri în ea și te înghite aidoma arătării ăsteia în care stăm acum. Viața e mai veche decât tine, deci mai vicleană, lăsându-te să crezi că ai câștigat.

Tânărul: Mereu ai filosofat…și ai crezut că ai dreptate, însă spune-mi ce ai făcut tu.

Bătrânul (râzând): Mi-a plăcut să stau între picioarele ei…

Tânărul: Da, și mai vobești de alții, ce pot spune. Uneori mă întreb dacă nu îți bați joc de tot, chiar și de tine cu toate poveștile acestea.

Bătrânul (râzând): Am așteptat mult să-ți dai seama.

Tânărul: Ești beat?

Bătrânul: Nu. Așteptam să mă plesnești…ca să facem ceva în timp ce murim aici. Am văzut că ești destul de prost să lovești până îți izbucnește sângele, văzând că de fapt nu rezolvi nimic. O să cred că ești orb, căci nu îmi place ideea că voi muri lângă un prost.

Tânărul se încruntă și îi dă un pumn în obrazul stâng Bătrânului, care începe să râdă în timp ce o dără de sânge curge din nara stângă pe buze, apoi îi ajunge pe barbă.

Bătrânul: Măcar acum când ai lovit ai făcut pe cineva să sufere.

Tânărul: Suferi?

Bătrânul: Nu.

Tânărul: Știi că nimeni nu o să înțeleagă nimic din scena asta, nu?

Bătrânul: Dă-i dracului. Tu mori și vrei să te înțeleagă cineva?

Tânărul: Dacă tot murim, măcar înțeleși să fim.

Bătrânul: Da, că lumea nu are ceva mai bun de făcut, decât să te înțeleagă pe tine. Toți încearcă să i-o tragă vieții cu stil, de parcă ea ar fi vreo ușuratică fără experiență. Niște proști, dacă mă întrebi pe mine.

Tânărul: Nu cred că vrea să-ți știe nimeni părerea.

Bătrânul: Cu atât mai rău pentru ei.

Tânărul: De când ai devenit atât de acru?

Bătrânul: Să devin? Am fost mereu…ți-am spus vreodată că am iubit o fată ce semăna cu marea?

Tânărul (plictisit): Începem…

Bătrânul (pătimaș): Culmea că avea ochii căprui, așa ca ai tăi. În momentele când stătea prăbușită cu părul lung lângă spatele meu respira greoi și tăcea. Nu am mai întâlnit pe nimeni să tacă atât. Mă privea adânc în ochi. Uneori ochii îi erau tulburi a furtună, iar pieptul i se ridica din cauza durerii până sub bărbie. Am sărutat-o o singură data, apoi a dispărut. Nici până în ziua de astăzi nu mai știu nimic…

Tânărul (curios): Nu înțeleg ce a fost atât de special…

Bătrânul: Tăcerea. Nimeni nu știa să tacă spunând atât de multe.

Becul se stinge. Viermele se strange ca și cum s-ar usca din cauza unui foc ce-l arde. Din cauza spațiului strâns Bătrânul și Tănărul stau apropiați, de parcă s-ar tine în brațe.E întuneric. Și tăcere.

 

Să nu mai…

„Dragă” eu să nu mai:

1. Să nu mai participi la tombole pentru produse cosmetice, căci tu nu folosești și te trezești precum astăzi dimineață, cu e-mail și mesaj pe Facebook cum că trebuie să faci X. și Y. și vei primi nu știu ce chestie. Tu care nu ai folosit fond de ten decât o dată și aproape că-ți venea să-ți jupoi pielea.

2. Să nu mai ,,strigi” oamenii care nu te caută. Aceasta e o poruncă, altfel te privez de scris și de nopțile albe. Cum spunea bunica ta ,,lasă-i în plata Domnului”.

3. Să nu te mai învinovățești. Lasă-te aleasă. Dacă ai uitat, rezervă-ți două palme, la propriu și la figurat.

4. Să nu mai pierzi clipele plângând. La ce bun? Crezi că dacă plângi se schimbă ceva? Da, ai dreptate, mori tu de durere.

5. Să nu mai cumperi vreodată doar un singur baton de KittKat. Oricum nu te îngrași, deci poți mânca două, trei…Să nu îți mai iei pantofi înalți chiar dacă te strâng, doar pentru că îi vrei foarte tare, apoi să nu-i poți purta și să te uiți plângând la ei. Să nu îți mai iei laptele cu prețul cel mai ridicat crezând că e bun, apoi să-l arunci.

6. Să nu mai lași să treacă o lună fără să mergi la teatru. Mai bine nu mănânci o zi, și mergi.

7. Să nu îți mai iei vreodată sutien cu ,,push-up” doar pentru că altfel nu este pe negru așa cum îți dorești și să înțelegi, în sfârșit, ce ,,invidiai”  la fetele cu decolteuri îndrăznețe. Tu  nu te simți confortabil așa.

8. Să nu îți pese că totul pare pierdut. Nu este.

9. Să îți ții sufletul drept.

10. Să nu mai scrii prostii precum acum.

P.S. Dar pantofii aceștia…i-aș mai lua o dată, deși au fost scumpi și acum nu îi pot purta. Cel puțin rochia roșie…e potrivită!

Buzele sărate (1)

Când le-am sărutat pentru prima dată, m-am speriat, poate și pentru că erau mai mari decât ale mele, vrând parcă să mă înghită, iar eu nu știam că un gust râvnit și avut, te închide înăuntru pentru totdeauna. Nu mai poți schimba nimic niciodată. Cu ceva vreme în urmă (câtă să fie?), înainte de a adormi închideam ochii și-mi imaginam că strâng în pumnii mei mici nisipul, că-mi place să-l sărut cu pielea, chiar dacă știu că-l doare și că, în final, îmi iubește la rândul lui vârfurile degetelor, mi le invită în larg și-mi acceptă tot trupul netrebuincios și diform, poate pentru simplul fapt că e prea frumos, sau prea alb, foarte diferit de gândurile mele. Mi-a crescut părul și să-l simt ud lipit de spatele meu e una dintre puținele fericiri ce le găsesc acum…la mine. Cum să îți pui toată viața în niște fire slabe de păr cu o culoare încâlcită după atâtea vopsiri, ude și lipite de spatele alb și plin de alunițe?

Am început atât de multe lucruri în viața mea și nu am terminat mai niciunul. Însă, să-i scriu lui Noiembrie cel cu câmpul lui căprui și atâtea dureri e ,,datoria” pe care trebuie să o plătesc. Nu voi scrie rânduri alese, dar voi spune lucruri pe care inima mea nu a reușit să le zmulgă din sânge. Așa cum sunt ele, cu mizeriile lor, cu incertitudinile și fricile mele de 22 de ani. Simt uneori…că sunt ceva nedeslușit alergând într-o formă fixă, care nu este nici cerc și nici pătrat, ci o dragoste a celor două infirmități. Simt să strig și cineva să mă zmulgă de aici, să mă lase să mă întind precum culorile pe pânză, împinse cu mâinile spre marginea decorului, pentru formele brute, care nu transmit nimic și se pierd în ,,întreg” până nimic nu mai contează. Nici măcar întregul. Tot în urmă cu ceva timp îmi plăcea să îmi țin pieptul în mâini și să plâng. Voluptatea plânsului îmi ocupa nopțile și-mi grăbea diminețile într-o durere amarnică, când trebuia să fiu ceva incert…fata aceea cu părul blond, tăcută și străină. Atât de străină, încât nici măcar trupul ei nu o primea. Atât de pierdută încât a știut să aprecieze doar după ce a pierdut. Și acum simt că am pierdut totul. Simt că mă sting și că nu am voce să spun cuiva, oricui, să aprindă  toate felinarele de pe străzi,  pentru ca ochii mei orbi să fie inundați de o senzație vie care mi-ar parcurge simțurile pentru o secundă. Simt că sunt pe moarte, într-un fel bizar, când totul în mine se închide spunându-mi parcă cu dezgust ,,Ți-ai făcut numărul”. Și din nou nimeni nu mă aude când strig disperat că mai vreau să mai încerc o dată, căci de abia acum mi-am dat seama cum trebuia să râd la acea replică, cum anume trebuia să plâng când nu se vindeau biletele, când se așeza praful peste tot, chiar și-n gura mea care nu mai putea îngăima niciun cuvânt. Poate că acesta e scopul…să înveți și să regreți că nu ai știut să ,,joci” cum trebuie la momentul potrivit. Când e momentul potrivit?

Poate că niciodată. Poate mereu. Când dau drumul la apa fierbinte mi-e frică. Îmi privesc sânii refugiindu-se parcă în piept, apoi izgonindu-se unul pe celălalt, cu sfârcurile lățite, parcă pline de glod. Seamănă cu carnea unui copil. Sunt mici și tremură sub pieptul care aleargă în continuare ca un smintit cu multe noduri în călcâie. Sânii aceștia mă dor mereu. Unul pentru că stă deasupra inimii, iar celălalt pentru că tăietura, deși  se mai cunoaște atât de puțin, o simt. Simt durerea aceea atât de vie, iar și iar, încât strâng dinții și acum și mă rog să se termine. Să mi-l zmulgă de tot și să mă lase să agonizez sângerând. E doar o vedenie a minții mele pustii. Și toate vedeniile mele dor. Când mă lipesc de zidul albastru îmi simt lacrimile alergându-mi pe gât la vale și-mi privesc pântecele în care am visat…că într-o zi va crește viața. Mi se pare un mormânt astupat în grabă, iar eu nu pot să dezgrop morții de acolo, să-i strunesc să zboare din nou, pentru că nu știu dacă o să mai pot suporta să-mi iasă aripile lor ascuțite prin fălcile slabe și prin gât. Mă sperie picioarele mele slabe, perfect conturate, cu genunchii rotunzi și moi, cu carnea fremătând ca un șuier. Am atâtea amintiri în carnea aceasta încât aș renunța cu dragă inimă la ea, doar să mă mai bântuie. Uneori închid ochii…și urmăresc cu pielea lacrimile care coboară printre sâni, ajung pe pântece, apoi aleg un picior și dispar, căci în atât de multă apă nu le mai pot distinge. Momentele acestea cu mine singură mă fac să vreau să nu mai pot simți. Uneori, din cauza oboselii rămân inertă sub apa fierbinte. Mă copleșesc milioane de gânduri care aduc cu sine alte dureri. Uneori îmi amintesc senzații aruncate de mine într-un colț…

Se făcea în vedenia mea că e primăvară. Mâna mare a lui Noiembrie o ținea strâns pe a mea, de parcă toată viața mi-ar fi stat în degete. Vântul îmi purta părul pe umărul lui. Ochii săi mă priveau așa cum nimeni nu o mai făcuse niciodată. Copleșitor. O privire demonică care făcea dragoste cu pielea mea, cu carnea, cu oasele, cu gândurile, visele, umerii, mijlocul..doar cu mâinile strânse. O privire pe care ochii mei nu pot să o uite, să o zmulgă din orbite și să privească cum pășesc în gol ca o aiurită pe stradă, mă împiedic și uneori…eu însămi îmi calc în picioare lacrimile care alunecă de pe bluză pe asfalt. Nu am știut niciodată că poate durea atât…până la nebunie și absurd. Am rezistat peste 400 de zile, milisecundă după milisecundă, cu speranța abia pâlpâind că nu se întâmplă, că nu mi se întâmplă mie. Poate din cauza lașității mele s-a ajuns aici. Poate dacă aș fi privit lucrurile în ochi…sau m-aș fi privit pe mine mai bine, aș fi știut să-mi înfrânez unele porniri. Regretele vor fi mereu inutile. ,,Părerile de rău nu schimbă nimic și nici nu te vor face să te simți mai bine” spunea Noiembrie, iar eu dădeam aprobator din cap, înțelegând pe jumătate. Mereu cred că am înțeles pe bucăți și nici acum nu le pot lipi ca să-mi dau seama care cioburi au sărit.

Prima dată când l-am întâlnit pe Noiembrie aveam o mică rană la un deget. L-a sărutat și a privit urma de sânge ce nu avea putere să izbucnească cu frică de parcă simțea că am să mor din această pricină. Și astăzi când mă doare cel mai tare, când sângele curge prin toți porii nu îl mai pot chema să-l oprească în vene. Nu pot decât să mă privesc așa, plină de sânge, și să mai simt buzele lui sărate pe degetul meu, să știu că măcar el nu mă doare. Și e atât de frumos să nu mă mai doară locul acela sărutat de el, încât restul durerilor pălesc. Îmi amintesc promisiuni întregi, cuvinte, șoapte, momentele de dragoste trăite cu mânie…mi-l amintesc pe el- Noiembrie scăldat de lumină, mergând singuratic pe un peron din pustiu. Pașii îi sunt cadențați, are o pălărie neagră și  o haină lungă. Așteaptă…ceva privind limbile afurisite ale unui ceas care a stat. Fluieră cu mâinile în buzunarele strâmte, își dă seama că va ploua și în felul lui acceptă că nu va ajunge niciodată la destinație. Își croiește toată lumea pe acel peron, cuprins de mărăcini până haina i se învechește. Lui îi plac lucrurile vechi așa că merge la fel de mândru cu coatele hainei roase. Uneori și-ar dori să aibă o pipă din care să tragă așa cum ar ,,face dragoste cu o femeie”cum mi-a spus cândva, să-i tremure degetele îngălbenite și să-i fie cuprins trupul de un tremur pe care l-a simțit adesea în brațele mele slabe, care îi mângâiau spatele lat. Poate că ar vrea să fie beat și să nu-l mai doară nimic, să mă uite ca să mă găsească din nou și să mă iubească privindu-mă în ceasul oprit ca o nălucă ce nu poate ,,trăi” foarte mult.  Eu aș vrea să mă plimb pe peron cu Noiembrie, alături de trupul lui mare, să mă simt o copilă și să-mi fie rușine să-l privesc în ochii frumoși. Să i se încâlcească privirile în genele lungi și în absența luminii să-mi șușotească pătimaș la ureche despre noapte și despre dorințele sufletului său. Aș da viața mea întreagă pentru o milisecundă cu acest bărbat pierdut de pe un peron de sânge și carne îndurerată. I-aș mușca buzele până la sânge, să-i simt aerul din piept în pieptul meu și să-i ascult bătăile inimii…Dacă aș ști că sunt pe moarte aș vrea să plec cu bătăile inimii lui peste tot în mine.

Paroxism

În acest oraș care geme spurcat, întinzându-și trupul schilod pe străzile golite de asfalt, eu ,,îmi dau sufletul”. Plouă cu bucăți de vreme bună, în care oamenii gem, își răsucesc cadavrele pe bordură și-și ascut dinții. Plouă cadențat pe străzile pline de isterii nocturne, când o oarecare ea își desface picioarele, și-un oarecare el se crede zeul dragostei. Ploaia cadențată nu se oprește când ea își mușcă buzele, nici când lui i se umflă venele, nici când amândoi obosesc goliți de sens, cu ochii întorși înăuntru vomitând. Vomitând în inimă, pe pardoselile sufletului înfierbântat, în stomac și-n călcâie venin vâscos, puțind a măruntaie. Ploaia cadențată nu se oprește nici când voma le țâșnește pe gură într-o salivă densă mirosind a putred și moarte. Ploaia cadențată nu se oprește nici când el își încheie în grabă pantalonii, nici când ea se simte jenată din cauza chiloților uzi. Ploaia cadențată continuă cu a ei măsură pe capetele lor dezgolite și reci, fără gânduri și iluzii, obosite și răgușite. Ploaia cadențată bate în sufletelor lor care nu se mai aud de sub atâtea fețe.

În acest oraș care se termină sub ochii mei, eu mă zbat prinsă-n scânduri și cuie, încercând să mă înțeleg, cât a mai rămas din mine. Mă zbat ca o afurisită cu sânii dezgoliți când mă doare inima, privindu-mi pântecele îngust, întrebându-mă dacă…Și de aici nu mai am curaj să-mi vorbesc, să mă privesc, să mă iau în brațe și să mă ucid înainte de a omorî tot din jurul meu. În partea stângă se zbate un scai să înflorească. Nenorocitul nu a învățat că el nu poate face flori. El e pururi sterp. Pe brațe îmi stau moluște cu gust de sare. Atât de multă sare încât îmi beau sângele de sete. Sângele este și el cu sare încât ajung să-mi beau ochii. Ochii îmi sunt și ei cu sare încât ajung să-mi beau și buzele. Buzele sunt și ele cu sare încât mă înghit bucată cu bucată precum un șarpe. Nu mi-am aruncat pieile până acum, astfel încât atunci când alunec pe gâtul meu, mă ustură până la strigăte. Strigătul meu intră tot în mine. Rămâne tot în mine. Când îmi acopăr gura cu mâinile, strigătul mi se izbește de degete până le rupe. În aer plutește umbra strigătului meu ca un zeu cu capete nenumărate, viermi în păr și limbă de Pământ. După ce strigătul meu moare, orașul acesta împuțit trăiește în continuare și mai murdar.

Ploaia cadențată nu se oprește nici acum. Îmi sparge craniul și și-a pus în gând să-mi spargă și inima. Și-am să o ucid.

P.S. Muzica aceasta îmi intră-n sânge.

Corespondențe (partea a 5 -a )

La cât te știu…la cum te știu îmi vei spune că aceste clipe fie sunt un vis frumos și împlinit, fie o minciună. Însă, vezi bine, atunci când trăim intens și sigur, așa cum nu am mai făcut-o până atunci, uităm să ne întrebăm dacă ceea ce trăim e adevărat, real…dacă cumva nu visăm cu ochii deschiși sau am înnebunit între timp și agonizăm în gol. Uneori e nevoie de o simplă părere pentru ca Iubirea ce o ții în piept să se împlinească. Nu e nevoie de cuvinte sau de gesturi, doar certitudinea că tu iubești pe cineva care împarte același Pământ cu tine. Deși e greu, e frumos să-ți îmaginezi ce ochi are, conturul buzelor și al gândurilor, freamătul plânsului și al râsului, pașii, negarea și lupta…gustul, sufletul, vocea și mâinille. Când ți-e dat să-l întâlnești în această viața ți se pare că rămâi singurul om de pe Pământ. Nu mai contează nimic din viața ta. Nimic ce e lumesc nu mai încape între piepturile ce se iubesc. Știu Molv că vrei să știi de ce am ascuns bucata mea de poveste cu el…unde e acum, unde sunt eu, însă uneori e atât de greu să te dezgropi din pieptul tău și să te pui să respiri aerul ce te-a ucis…

Au fost patru ani frumoși și grei din viața mea. El a dărâmat zidul ce despărțea apartamentele noastre, a privit mizeria, cărămizile crăpate, a alungat muncitorii și s-a așezat pe un scaun tăcând. S-a tot uitat la spătura în zid, la priveliștea celor două apartamente ,,dezbrăcate” unul în fața celuilalt, la mine și la el, apoi a zis:

-Vezi, puștiulică? E ca și în iubire. Îți desfaci trupul și te dezbraci de tot în fața celuilalt. Sufletele se privesc mirate la început, se amestecă, se iubesc și se dăruiesc. Apoi devin unul singur. În unele iubiri sufletele doar se dezbracă, apoi tremurând de frig se închid precum florile când se lasă seara. Vorbesc prostii…vino să te țin în brațe.

-Vin. Și nu mai plec.

-Cine crezi că o să te lase? Mă gândeam să colorăm pereții, să-i mâzgâlim, de fapt, vrei?

-Eu vreau unul negru.

-Negru? De ce?

-Pentru atunci când o să fie greu, să ne sprijinim de el.

-Și pentru când o să fie bine?

-Facem unul alb.

-S-a făcut, Stăpână! Și cel de care o să ne sprijim să facem dragoste?

-Ha. Ha. Roșu.

-Și cel de care o să ne sprijinim să facem copiii?

-Cred că aici avem nevoie de pat.

-Ha, ha puștiulică. Cel de care o să-ți sprijini tu bătrânețea?

-De ce doar eu?

-Pentru că eu nu o să trăiesc până atunci…dar lasă asta, spune-mi.

-O să tapetăm peretele cu portretul tău când ai pălăria aceea neagră și paltonul tău care te face un monstru frumos.

-Bine. Cum să fie cel de care să te sprijini când o să te superi pe mine?

-Să semene a ploaie și să fiu eu în ziua aceea cu puloverul tricotat ca să-mi amintesc că mi-ai cules lacrimile…

Amenajarea celor două apartamente a durat mult, dar a vopsit pereții întocmai plin de fericire și s-a ocupat de fiecare detaliu în parte cu demnitate. Mă aștepta seara de la muncă, căci el sosea de la atelier mai devreme și mă ținea în brațe. Îmi făcea baie precum unui copil, îmi pieptăna părul și mi-l mângâia, apoi îmi cânta până adormeam. Fiind bolnav de inimă ajunsese să respire greoi, obosea foarte repede și uneori tăcea zile în șir. Înțelesesem că nu trebuie să-l tulbur și că trebuie să nu-mi arăt durerea când îl vedeam cât suferă. Singura lui dorință era să fiu fericită și voiam să fac asta. Să nu îți închipui Molv că iubirea noastră era pătimașă așa cum o înțeleg oamenii. Uneori ne iubeam jucându-ne cu degetele, răsucindu-te în cearșaf, împărțind același parfum- când miroseam a el îmi venea să cânt tot timpul, mâncând din aceeași farfurie, stând cuibărită la pieptul lui. Erau lucruri simple și atât de minunate. Când mergeam la brațul lui mă simțeam ca un copil favorit. Chiar și când vorbea aprig cu prietenii lui o făcea tot cu mine. Știam că fiecare cuvânt, privire și atingere îmi erau sortite mie. Când mă săruta îi simțeam aerul în gură și așa știam că viețile noastre sunt legate aproape fizic. Nu era nevoie de cuvinte prostești, de promisiuni de duzină, ci de mici fapte zmulse din inimă, făcute cu dăruire. Când am rămas însărcinată…nu am să uit niciodată, era o noapte groaznică de iarnă. Era aproape de Crăciun și mersesem la munte. Știam de câteva zile, dar așteptam să-i spun într-un fel anume. Voiam să fie special și eram o prostuță pentru că nu trebuia să caut nimic, ci doar să-i spun. El schiase toată ziua, iar spre seară se pusese în fața focului chemându-mă lângă el. Îmi plimbam mâinile prin părul lui albit înainte de vreme și mă uitam la corpurile noastre goale, luminate de flăcări. M-am oprit…și m-am aproapit de urechea lui, șoptindu-i că ,,pe drum e încă un puștiulică, tati”. Pot să jur că i s-a oprit inima și a început să plângă. Mă așteptam să râdă în felul lui, să strige de fericire, dar în fața plânsului acesta nu am știut ce să fac. Doar să-l strâng în brațe și să-i spun că totul va fi bine. Am înțeles mai târziu că îi era frică, deoarece putea să nu trăiască ca să-și vadă propriul copil. Nu știu cum am putut eu trăi cu gândul morții lui. Poate pentru că trebuia să fiu puternică pentru el, să-i dau iluzia unei vieți fără sfârșit. În acea noapte s-a îmbătat. Îl vedeam pentru prima dată așa…și mă plesnea râsul..

-Puștiulică, știi că te iubesc foarte tare, așa-i?

-Da. Și eu te iubesc pe tine.

-Cât?

-Nu știu.

-Eu mult. Și ești frumoasă…de fapt, lasă-mă să fiu porcos precum bărbații zilelor noastre, ești tare bună. Și, da, mă enervează când toți se holbează la tine, băga-mi-aș…Iartă-mă. Iartă-mă. Uite ce nenorocit sunt, vezi?

-Nu, nu ești.

-Ba sunt. O să avem un copil puștiulică, o să avem un copil…aproape că mă doare pieptul de atâta fericire. Aproape că e insuportabilă.

-Vino să-ți sărut fruntea și nu te mai foi atât, stai în brațele mele.

-Foi? Ce cuvânt comic, puștiulică…ce comic. Și Dumnezeu e comic în această noapte. Doamne, ce mă doare.

-Ești bine…?

-Da, da, dagoste…fericirea. Fericirea aceasta mă doare.

-E prima dată când îmi spui dagoste..

-Da, voiam de mai multă vreme, dar am ținut secret. Doamne, cât de tare doare fericirea asta. Știi?

-Ce anume, dagoste?

-Simt că te-aș înghiți. Simt că tot timpul din lume nu mi-ar ajunge să te iubesc. Poate că nu mă crezi, dar aș vrea atât de mult să găsesc un gest, o atingere…cuvinte care să-ți arate cât însemni tu pentru mine. De fapt, eu nu aș fi fără tine…

-Știu asta, o simt și mă ține în viață. Vrei să închidem ochii și să stăm lângă foc toți trei?

-Da…toți trei…toți trei…

candle-and-fire

Visul cu două capete

…Trebuia să merg orice ar fi fost. Mă frământam prostește în fața a trei drumuri. A trecut o copilă cu ochi mari și cocoșată care m-a fixat mirată. ,,Pe unde trebuie să o iau ca să ajung în Darabani (adică acasă)?”. Copila m-a privit și mi-a arătat un drum. Am mai întrebat-o dacă e sigură și am pornit. Era un drum prin pădure, niște serpentine din una-n alta, copacii erau tineri și deși era primăvară, frunze uscate zăceau pe jos. Uneori în drumul meu întâlneam case mici, oameni care petreceau dansând în jurul focului. Mergeam de aproape o săptămână pe aceleași drumuri care nu se schimbau, pierzându-mi speranța. Urcam mereu ca în interiorul unui munte, văzând ciori brăzdând aerul, dar Cerul nu se mai vedea. Am început să tremur gândindu-mă că nu voi mai ajunge niciodată acasă. Apoi a apărut el…deși nu arăta de 17 ani, în mintea mea atâția ani avea, cu un tricou alb, cu brațele groase, cu buclele încâlcite, ochii negri, buzele neîndurătoare. M-am îndrăgostit cu furia unui gând. Nu îmi amintesc în totalitate ce mi-a spus, dar știu că la început m-a avertizat că nu voi ajunge niciodată acasă. Cu toate acestea eu mi-am trecut mâinile prin părul lui, l-am sărutat pătimaș și m-am dăruit lui în mijlocul drumului. Parcă era o răsfrângere a mea când îmi mușca buzele și-mi mângâia coapsele făcându-mă să tresar. Îmi plăcea căci parcă îmi desfăcuse pieptul și-mi găsise sufletul. Văzuse că făcusem niște poze și de abia așteptam să i le arăt Lui, să fie poate pentru prima dată ,,mulțumit” de mine. Știa că mă chinuie faptul că nu-mi amintesc ziua de naștere a lui Beniamin, deși mi-am notat-o pe niște foi, că aș vrea ca Noiembrie să se întoarcă, că mi-e dor de M. și de Cosmin, că îi regret într-un fel. Știa toate acestea și devenea destul în ochii mei. Nu îmi mai păsa că nu voi mai ajunge acasă. În jurul nostru roiau toate amintirile mele. Gemeam cu ochii întredeschiși, simțindu-i tot trupul, plăcându-mi iubirea de carne pe care știam că o condamn. Mâinile lui mari îmi cotrobăiau carnea, iar gustul lui părea a Salcâm, încât îmi venea să-l înghit.

Mă luase de mână și drumul era mai ușor. Eu eram pierdută după buclele lui, iar el își pusese toată iubirea în căușul palmei. Am mers pe acel drum urcând vreme de câțiva ani (așa părea în vis) fără să ne vorbim, doar ținându-ne de mână. Nici nu mă mai uitam la drum ci la brațele lui, la bucle, piept, picioare, mers, privire…și simțeam că mă sufoc de drag și adorație. Într-un final drumul se terminase într-un tavan de pământ, ca și cum aș fi fost într-o cutie blestemată. Ajunsesem la casa băiatului care mă ținuse de mână. Oare mă mințise și el? La un moment dat a dispărut și a venit altcineva în locul lui. Adică era tot el, dar la vreo 30 de ani. Mi s-au înmuiat picioarele. Peste tot erau făclii aprinse și el m-a luat la fel de simplu de mână. A venit tatăl lui și pe mine m-a podidit un plâns amar că nu pot ajunge acasă și că am să mor dacă nu fac acest lucru. Tatăl lui care arăta ca un soi de împărat, gras și îmbrăcat în aur, m-a ascultat cu duioșie, apoi mi-a spus că ar fi o soluție. Mi-a arătat o fântână în care trebuia să ne aruncăm și să alunecăm până jos, acolo de unde începusem să merg și fetița cocoșată m-a mințit. Acum aveam un copil în brațe și am înțeles eu pe loc că e rodul iubirii mele cu bărbatul de lângă mine. Au înlăturat capacul și am privit fântâna cu mâl. Mi s-a făcut frică, dar știam că trebuie să fac acest lucru, altfel ființa mea s-ar fi prăpădit în disperare. Mi-au aruncat pentru prima dată copilul, apoi eu, bărbatul chipeș și tatăl acestuia. Când am alunecat în jos nu mă mai durea nimic. Mă înnecam cu mâl și sufletul îmi era liber. Nu mă mai știam decât pe mine. Când am ajuns în sfârșit jos, cineva ne urmărea și zburam în văzduh. Mie mi-a revenit sarcina să scap de cel/cea care ne urmărea. Era o ființă ciudată, ca o fâșie lată pe care o loveam și o rupeam în bucăți lânsând sângele să curgă, uneori murdărindu-ne pe toți. La un punct, tatăl bărbatului chipeș ne-a părăsit și noi am zburat în continuare. După alți ani am ajuns în Rusia(sau așa mi-am spus eu în vis), o Rusie veche cu case mici și întortochiate. Eram îmbrăcată cu o fustă lungă și veche, iar bărbatul de lângă mine era impunător. Aveam o geantă doldora de bani de la tatăl lui și știam că atunci când luăm ei apar la loc, printr-un fel de magie.

Nu îmi mai amintesc ce am făcut aici, dar totul era absurd și eu nu mai aveam copilul în brațe. Uneori îmi aminteam de el și mă durea. Nu îmi aminteam ce pățise sau ce făcusem cu el. Mă simțeam închisă. Abandonată. Mă gândeam mereu la puștiul cu care făcusem dragoste și mă uitam cu năduf la bărbatul de lângă mine. Tot în vis înțelegeam asta prin faptul că oamenii se schimbă după începuturi și nimic nu mai e la fel. Spălam pe jos cu furie, deși nimeni nu-mi spunea asta, găteam, trebăluiam în casa imensă în care locuiam și zăceam în grădină cu ochii închiși văzând sângele curgând, copilul meu aruncat în fântână. Îmi dădeam seama cu amărăciune că  niciodată nu am mai ajuns acasă, că mă mințise toată lumea și durerea aceasta îmi abrutiza ființa. Mă măcina atât de mult încât îl pândeam pe bărbatul chipeș, șarmant și voiam să îi zbor creierii, să-i scot inima din piept și să-l scuip. Alteori, îi iubeam atât de tare încât mă lipeam goală de pieptul lui și îi ascultam inima. Nu înțelegeam de ce mai stătea lângă mine pentru că, la un moment dat, mi-am dat seama că mi-am pierdut mințile. În unele momente iubirea lui era atât de întreagă încât alergam în brațe și îi  mângâiam buclele precum prima dată. Erau momente când mă ținea de mână la fel…iar eu închideam ochii și mergeam pe același drum, mereu urcând, fără să mai ajung acasă, dar în mâna lui nimic nu mai conta. Și nu…nu am mai ajuns acasă. Până la urmă am murit rând pe rând, agonizând în disperarea de a nu ne fi îndeajuns unul pentru altul.

După acest vis, când am deschis ochii…m-a cuprins un plâns vecin cu agonia. Mi-e dor până la durere de cineva/ceva incert.

Nu fi și tu…doar carne

Uscat…nu e ca și cum ți-ai putea arunca sufletul în noroi, când nu mai poți, apoi să revii. Nu vreau să fiu pe placul nimănui, nici al meu, nu vreau să trăiesc, nu vreau să lupt pentru o nenumire ce nu voi apuca să o simt. Vreau să mă pierd ca un nebun, noaptea, pierzând șirul stelelor, beat, strigând. În marea aceasta de trupuri iubindu-se, gemând prostește eu vreau să urăsc, așa cum nimeni nu va putea să o  facă vreodată, iar dacă Iubirea aceasta a tuturor naște, vreau ca a mea să ucidă. Vreau să mă lase Dumnezeu singur și să nu-mi mai dăruiască atâtea Învieri. Nu vreau să-L văd murind. Urăsc înmormântările, urăsc totul și nu înțeleg. Nu înțeleg ce sunt și nici ce e lumea din jurul meu, dacă suntem mai puțin decât niște viermi, mai mult decât niște mormane de piatră. Și dacă suntem vise? Dacă suntem praf, Pământ, gunoaie? Dacă nu suntem? Izgonește-mă tu. Ucide-mă tu. Arată-mi tu că dincolo de sânii tăi îți stă inima fierbinte și că-n al meu piept bate tot ea întoarsă. Arată-mi tu că dincolo de coapsele tale se află o dăruire tăinuită și că eu, cel mai nemernic dintre toți, pot să ți le sărut așezat sau obraznic, că pot să le ling. Arată-mi că nu am înnebunit. Arată-mi că sunt. Urăște-mă și tu așa cum te urăsc și eu, și lasă odată pentru totdeauna lumea să se iubească. Urmează-mă. O singură dată. Dar când o faci nu mă lasa să te ating îmbujorată, să îți șoptesc prostii la ureche, nu-ți lăsa rochia să cadă, ci plesnește-mă. Ia-mi mâinile și du-le în sufletul tău, nu pe sâni, nu pe sfârcuri, nu între picioare sau în vaginul umed și fierbinte precum căptușeala unui râu. Ia-mi mâinile și răscolește-ți gândurile cu ele, nu fi om și nu te lăsa vândută pasiunii. Nu vreau să vrei să te iubesc. Căci eu pot doar să te urăsc având grijă de sufletul tău.  Zi de zi, m-am săturat să fim doar niște bucăți de carne ciobite.

3547-broken-black-glass-1920x1080-abstract-wallpaper