În brațe

Cum trec toate…iute, usturând, măturând podelele pline de nisip, izbindu-mă în față, rupându-mi brațele. Spre sud o frescă e spartă și plină de ramuri de argilă, glod și pești morți, iar lângă umbrele cu Salcie bate vântul. Din șopronul de coaste rupte mi se șoptește că astăzi cineva o să ne trimită într-un alt loc. Vorbesc cu tovarășii mei de drum și îi instruiesc pentru această plecare venind de niciunde. Avem aici toată casa sufletului, iar acum trebuie să îngrămădim în buzunare ce încape, să zâmbim și să plecăm. De unde buzunare, domnilor? Noi nu avem nici izmene. Vântul bate în lat, astfel încât ne umflă obrajii și ne face să ne legănăm precum pânzele rupte. Râdem înfulecând niște carne mai mult crudă decât fiartă și ne-am lua la bătaie. Ne-am umple de sânge până la moarte numai să nu luăm ce putem și să o ștergem ca hoții de fecioare, cu mâna între picioare, ținându-ne boașele pline, pregătindu-ne pentru alte domnițe cu privirile pierdute și capurile goale. Nici noi nu suntem filozofi, dar nici ele nu știu că sunt dobitoace. Noi nu ne dăm cu părerea după ce am băut ca porcii să spunem că sufletul este acel ceva, făcut din altceva, a cărui existență nu o putem demonstra. La noi sufletul e ceva de carne, căci ne doare și când cineva ne întreabă ce avem arătăm ca proștii coșul pieptului,  genunchii, poalele inimii, câlcâiele urlând de parcă diavolii ar trage cu colții de noi. Ochii ne sunt ieșiți din orbite și roșii ca la animalele bătute. Când ceilalți văd că nu știm ce avem ne consideră nebuni. Ne închid în acele închisori în care pute a rahat, lăsându-ne să ne privim unul altuia coastele prin pielea slabă și murdară. Ne uităm înspăimântați unul la celălalt întrebându-ne dacă nu suntem niște necurați, apoi din tavan se deschid niște trape și apă rece curge peste noi. E mijlocul lui decembrie și urlăm de frig. Nu ni se dă mâncare. Noaptea dormim în glod. Ne lipim unul de celălalt cu bărbățiile supte și încercăm să ne încălzim. Nouă..celor cu sufletele îndurerate, adică nebuni, ni se administrează două zile de carceră. Mulți mor, însă lumea nu are nevoie de schilozi, nenorociți și plini de ploșnițe. Uneori le culegem din părul negru de pe picior al celuilalt, le băgăm în gură și începem să mestecăm cu poftă. Ni se face mai foame. Timpul nu mai zboară. Lucrurile încep să vorbească. Din Pământ parcă ies spurcați cu mațe-n loc de picioare. Ni se închide mintea. Coșul pieptului crapă și curge puroi. Genunchii plesnesc și oasele ne intră-n stomac, iar poalele inimii se închid și fără sânge venele se usucă și simțim în gură gust de nisip. Câlcâiele se deschid și aerul intră în tălpi umflându-le. Strigăm la unison până gratiile se frâng și suntem liberi. Cine poate fugi când sufletul ia plesnit în el? Rămânem țintuiți pe loc și privim Cerul prin ochiurile de sticlă sparte. Ne dor ochii și plângem în hohote, apoi privim în jurul nostru. Mereu se găsește un curajos care să  vorbească:

-Eu zic să ne tăiem tălpile și să fugim de aici.

-Ești nebun, întreabă cel mai fricos din toți și pare să uite o clipă de durere.

-Cred că buhăitul ăsta are dreptate. E singura scăpare.

-Nu vă dați seama că asta vor ei să facem, îndrăznesc eu să le moleșesc înflăcărarea, deși știu că e zadarnic.

-Te-am ascultat până acum, dar nu mai suportăm.

-Bine…nici eu nu mai suport, dar vreți să nu mai puteți păși și nici să nu mai lăsați urme pe Pământ?

-Știi ceva? Ne-am săturat de porcăriile dumitale. Cine dracu ne asigură că dacă pășim drept cineva ne va lua în brațe și ne va felicita pentru cât de oameni am fost?

-Taci, domnule. Poate că cineva chiar te va lua în brațe și pentru tot sângele pierdut îți va da liniște.

-Așa…să zicem că ai dreptate. Spune-mi unu care a venit să ne zică că cineva te ia în brațe pentru că te-ai spetit să fii bun și eu îți mănânc de sub fund.

Țoți își taie călcâiele și scapă. Pleacă și mă scuipă între ochi. Noaptea trece greu. Carnea îmi putrezește. Următoarea zi înnebunesc pesemne, căci nu-mi amintesc nimic. Ultima noapte mă apucă fericirea. Voi scăpa. Ies în lumina Soarelui și mă clatin pe picioare. Tovărășii mei sunt acum însemnați și cerșesc într-un colț. Când mă văd își pleacă privirile pocăiți. Mănâncă mucegai și sunt uzi de la ploaie. Mă așez lângă ei și cer să mănânc eu.

-Ce ați spune dacă v-aș duce un pic în brațe, îi întreb eu și ei zâmbesc ca niște copii. În fiecare seară după ce termin munca câmpului, îmi ostoiesc oasele mă duc în oraș și îi iau pe rând în brațe plimbându-i câteva străzi. Când ajung să mă așez cu capul pe pernă simt o oboseală vecină cu moartea. Mă dor brațele. Mă dor picioarele. Oare cum poate Dumenzeu să ne poarte pe toți în brațe și nu ne scapă niciodată?

În brațe

Primăvara cu trup de om

Nu am văzut niciodată cum pășești, cum respiri…nu ți-am simțit vocea aproape de obrazul meu, apoi aproape de gură încât să o zdrobesc între dinți, nu ți-am strâns mâna și nici nu am putut să te privesc cum dormi, cu capul pe brațele mele. Însă am știut în fiecare zi că te iubesc și că nu o să mă lecuiesc de dorul de tine. Nu am stat niciodată cu capul pe pieptul tău, deși aș fi vrut să îmbătrânesc acolo, dar în fiecare clipă inima mea a fost mai grea în piept, căci te-am cărat în viața mea infimă și lipsită de tine. Mi-ai lăsat niște poze înainte de a pleca…ai știut de la început că vei face asta și mi-ai spus fără cuvinte să nu te privesc cum îmbătrânești. Nu m-am putut abține. Ieri, cu tot curajul din lume te-am privit și erai slab, zâmbeai dureros și păreai atât de bătrân. Părul mult mai lung acum de cât îl știam eu îți dădea o alură de cerșetor. Știu că nu ești. Și mai știu că ești un om înalt…însă, din păcate, absența aceasta se simte atât de adânc încât mi se pare că tristețea mea se întipărește pe chipul tău. Adevărul este că-mi lipsești mai mult ca niciodată. Acum…înainte de cei 22 de ani nenorociți ai mei. Dacă aș fi avut 30 și aș fi fost o femeie fermecătoare m-ai fi primit lângă tine? Cred că da. Cred că m-ai fi chemat și ai fi luptat să mă ai, să mă cucerești și să te hrănești cu…mine. Dar așa…așa nu sunt decât cineva care a venit și a trecut ca o copilă care nu știa nimic. Și nici nu va ști. Am doar frânturi de amintiri și dor de tine. De tot ceea ce însemni. Uneori, mă gândesc că voi crește și voi merge să te caut. Că poate trezindu-te într-o zi cu mine la ușa ta nu mă vei alunga. Apoi, mă răzgândesc. Mi-ai spus să nu ne mai vorbim. Eu te voi asculta. Sau nu vrei să te ascult? Nu voi ști niciodată asta și voi muri cu un gol în suflet. Că nu te-am văzut o dată. Atât. O clipă. Nimic mai mult. Fără atingeri. Fără cuvinte. Fără priviri. Să fi fost oarbă și să fi știut că ești în fața mea. Să-ți aud foșnetul hainei lungi. Niciodată nu aș fi îndrăznit să te rog să mă iei în brațe ca pe un copil (nu ca pe cea care te râvnește) și să-mi spui că totul o să treacă. Să-mi spui că viața aceasta se va termina cu tine și că pot să-ți dau timp. Să-ți dau timp să trăiești în locul meu. Mă podidește plânsul. Nu vreau să cresc și să am 22 de ani, căci asta înseamnă mai puțin timp pentru tine. Simt că mă năpădește nebunia așa cum buruienile cresc și-n piatră, iar sămânța lor nu s-a pierdut niciodată din lume. Aș mai vrea o clipă cu tine. E 23:29. Oprește timpul. Măcar o clipă, apoi lasă-l să meargă și să ne înstrăineze din nou. Bine că nu vei citi aceste rânduri, căci mă doare când nu mă crezi..și îți par doar fata aceea cu un erotism aparte, care nu știe ce naiba e emoție și ce înseamnă sentiment. Oh, dacă ai ști. Dacă ai ști…că am știut de la început cine ești. Că ești El. Eu nu eram Ea și m-ai condamnat pentru asta. Nu, nu…m-ai alungat. Nu vreau să am 22 de ani. Astăzi m-am gândit că o să-mi scrii. Au început să mă chinuie lacrimile pe obraji și mi-am dat seama că tu m-ai uitat deja. Iar eu…eu nu vreau să treacă timpul. Vreau să fii mai mult. Să te știu. Rămâi în loc. Vine Primăvara. M-am gândit că ar fi frumos să scriu ceva despre asta…să urez în stânga și-n dreapta lucruri frumoase, însă nu pot. Cum să fac asta când tocmai acum…încep să te simt și nu mă pot sătura? Cum să mă prefac? Am zâmbit astăzi mult. Am râs. Am băut și m-am amețit. Asta m-a ajutat pentru câteva ore să nu mă gândesc la dor. Voi mai bea un pic…un pic mai mult, apoi voi da drumul la apa fierbinte și-mi voi aminti cum priveai. Privirea aceea. Căutătura curioasă trecându-mi de carne. Vreau să-ți mulțumesc. Întreg, sigur, mult…din suflet. Vreau să te aștept mereu. Poate că e mai ușor să știu că nu vei veni niciodată. Că nu voi pleca nici eu în căutarea ta. E a doua oară când scriu despre tine. Pentru tine. Am simțit să-ți scriu în fiecare zi. Am simțit să te caut și să ignor că m-ai alungat. Nu te-am învinovățit și nici nu m-am supărat. Nu am fost un copil bosumflat, căci te-am înțeles și am acceptat cu fericire că iubirea ce ți-o port e alegerea mea și că nu trebuie să te împovărez cu ea. Mai sunt câteva minute până pe 1…

Haide să ne imaginăm că plouă cu Lumină, vrei? Aș vrea să fiu umbra ce o lasă copacii pe cărare (ai merge prin pădure, nu-i așa?). O clipă. Apoi ai lua-o ușor pe drumul lat, virând cu patimă, ți-ai ridica ștrengărește gulerul cămășii și ai accelera. Până ai ajunge în oraș ai asculta o muzică mai adâncă decât noaptea și te-ai simțit nemuritor. Ți-ar tremura mâna dreaptă, ai strânge-o și ți-ai aranja părul. Unde vrei să mergi? Poate o cafenea selectă cu canapele mari. Aici  te-ar aștepta o femeie înaltă, frumoasă, îmbrăcată într-o rochie neagră, decoltată. Ar avea umeri frumoși și buze roșii. I-ai adora mâinile și mijlocul. Ai vrăji-o cu felul tău de a fi…discutând despre lucruri pe care ea oricum nu le-ar înțelege. Te-ai apropia ușor de ea…apoi i-ai săruta gâtul, mâna, brațul, pieptul…Apoi ai face-o a ta. Un moment de nebunie absolută.

Păcat că umbra nu ajunge și pe drumul lat, să se culce pe stradă, să simtă roțile mașinii măcinându-o. Păcat că umbra nu se poate așterne în patul tău să-ți simtă spatele. Păcat că umbra nu te poate însoți oriunde vei vrea. Dacă vrei să fii liber poți să o dai afară și să închiși ușa. Să o lași să stea lângă tine măcar în momentele în care dormi. Păcat că nu pot fi umbra ce copacii o lasă pe cărare…

Primăvara cu trup de om

Să ne rătăcim

Să ne rătăcim unul pe altul în celălalt. Să ne amestecăm sângele  și durerile, scântecele și nevoile până ne vom împlini și vom fi un om cu două capete și două inimi. Un om cu un suflet în piept și altul în buzunarul cămășii, cu ochii curioși furișându-se afară. Să ne spovedim unul altuia cu săruturi și tăceri, mângâieri și genunchii jucându-se. Să ne lovim piepturile izbindu-ne cu furie, căutându-ne aprig în colțurile tăcute ale măiestriei de a fi îndrăgostiți. Să ne lipim tălpile și să mergem pe același jar, pe mine să mă doară, pe tine să te încălzească. Să dormim pe străzi, la umbra zidurilor și să mâncăm buze fierbinți și moi..eu pe ale tale în tăcerea nadirului, tu pe ale mele în gălăgia zenitului.  Să te îmbrățișez cu picioarele și tu să-mi mângâi tâmplele disperate. Să-mi ții pieptul în mâini, iar eu să-ți țin inima în ochi și să plâng cu sânge. Să ne adunăm de pe jos când vom cădea și să coborâm când vom zbura prea sus. Tăcerea ta să fie gălăgia mea. Iubirea mea să-ți fie credință. Să ne pornim plămânii cu Iubire, iar noaptea să-i lăsăm să viseze. Oceane întinse și roșii în care tu îți scalzi chipul și eu îți zgârâi spatele. Să ne rătăcim unul pe celălalt în Iubire. Să nu ne uităm. Să ne răvnim. Să ne căutăm. Să ne găsim. Să ne iubim.

Să ne…fim. Eu aș da orice să ne știm.

Să ne rătăcim

Iubirea de carne (2)

Sunt un om sărac care de abia își duce zilele, dar am atâtea vise, încât nici nu mai știu unde să le țin. Am vrut să-mi fac un ceai, căci răcit fiind de câteva zile cum sunt simt că am murit, doar că în ibricul plin de mucegai erau vise. Am căutat altul și nu am găsit. În bucătărie, peste tot numai vise. Acum ceva vreme am mâncat niște pâine prăjită pe care am pus-o repede pe un colt rupt de ziar, căci îmi ardea pielea. Și aici un vis scris la repezeală și urâcios ca dracu. M-am așezat pe pat și îmi simțeam coastele sfărâmate de parcă arcurile saltelei plesniseră și se luaseră la harță cu mine. De unde? Din nou vise. Vise și pe pernă și pe firele de păr căzute,  și pe clanță și pe ferestre. Vise și-n ochi, și-n minte, suflet, inimă și-n gură. Vise în cuvinte. Vise al dracului de mari parcă născute de un gigant monstruos și nu de un om. Vise zăpăcite, de om nebun și turbat. Vise de câine. Vise de tinichea. Vise de vis. Ah, ce nebunie. Vise mai degrabă femeiești, decât bărbătești, mai degrabă plouate, decât străbătute de Soare. Vise afurisite. Vise ucigătoare. Pe fereastră alunecă ploaia și câteva vise bătrâne. Sună cineva la ușă.  E Mircea cu glasul lui strident:

-Prietene, ce dracu faci, nu mai ieși din văgăuna asta?

-Am avut treabă, băi, ce strigi așa? Nu poți vorbi un pic mai încet?

-Treabă? Și ce-ai făcut, ai putrezit?

-Da, să te fac pe tine să vomiți acum. E bine așa?

-Hai să petrecem…ne îmbătăm, iubim o femeie, stăm la discuții.

-Nu cred.

-Hai.

Mircea mă trage după el. Îmi iau paltonul și închid ușa. Cad câteva vise agățate în cuier. Primul pahar de vin mă face să văd albastru, din cauza foamei. Vine o duduie și mă atinge între picioare. Mă apucă amețeala. Mă uit la ea și o văd albă, apoi mii de culori izbucnesc și dau vinul pe gât. Miercea râde ca un porc în colț. Ce știe el despre un visător, domnilor? Nimic. Nimic, vă spun eu.  Femeia sărută apăsat, îmi bagă limba-n gură, mă pipăie de parcă ar fi ea bărbatul, se gudură pe lângă mine, miroase a curat, mă mușcă de gât, numai mâna nu și-o ia dintre picioarele mele. Mă gândesc la o păpădie. Mai beau niște vin. Duduia se liniștește și soarbe plictisită din paharul cu apă și lămâie. Na, că n-am fost un armăsar care să-i spintec mijlocul, îmi zic și râd strângând marginile paharului între buze. Mircea e pe jumătate dezbrăcat, o sărută pe duduia roșcată între țâțe, e aprins și are o ceafă ca de porc prea gras. Se ridică și pleacă, cred eu prin vreo camera de hotel. Mă gândesc că cea de lângă mine a fost plătită bine de Mircea de stă ea așa cuminte lângă mine și așteaptă. Dacă i-aș compune o poezie, mă gândesc eu, apoi mă răzgândesc și mai beau un pahar cu vin. Încă unul. Nici nu o mai văd. Mă uit pe fereastră. Plouă. Picurii par în lumina felinarelor fulgi groși de zăpadă. Atât de groși încât te-ai înveli cu ei. Mă gândesc la Roxana ca un disperat. Duduia își face curaj și coboară cu gura, de această dată, între picioarele mele. Zâmbesc și mă gândesc că m-a nimerit într-o zi proastă…astăzi sunt visător. Mâine i-aș trage-o ca la carte. Și dacă totuși…îi iau capul în mâini și o îndes acolo, o dezbrac repede și i-o trag pe canapeaua strâmtă. Geme satisfăcută și îmi zâmbește. Iarăși văd albastru. Îmi amintesc că trebuie să ajung în Păcurari. Pe peretele din fața mea ceasul arată 12:15. Unde dracu să mai mergi după miezul nopții? Ce fac visele din oameni, vedeți? Termin cu duduia și mă așez cu capul pe masă. Îmi vine să plâng ca un dobitoc. Mă ridic și o conduc până la mașina ei. Eu o iau pe jos pe Străpungere Silvestru și îmi târâi picioarele. Ajung în Păcurari. Pe o bancă zăresc o siluetă. Lângă ea, BCR-ul. Nu se poate, îmi zic, dar mă apropii cu îndrăzneală.

-Bună seara. Mă scuzați, așteptați pe cineva…nici nu știu cum să vă explic, încerc eu în timp ce-mi dau seama că duhnesc a vin.

-Bună seara, îmi răspunde silabisit tânara din fața mea cu blugi rupți și o geacă de piele neagră. Apoi îmi spune să o urmez. Zis și făcut. Mă târâi după ea, îmi chinui picioarele să pășească drept și gândul că o voi revedea pe ea mă face să tremur, nu știu de ce. Îmi zic că e prea frig, apoi zic că de mâine nu voi mai face dragoste cu oricine. Mă râzgândesc imediat. Intrăm într-o clădire veche și dărăpănată. Încerc să mă întorc, dar sunt atât de obosit încât nu am puterea să o strig pe tânără. Ajungem în centrul dărăpănăturii, printre gunoie. Ea mă privește atent.

-Aici am făcut-o…

-Aici ai făcut ce, întreb eu ca un prostănac.

-Aici am scăpat de copil.

-Ce copil? Despre ce dracu vorbești?

-Am rămas însărcinată…m-am speriat, el m-a părăsit și am un prieten la medicină care m-a ajutat. Apoi l-am aruncat aici și l-am lăsat să ardă până a rămas o mână de cenușă.

-Aici? Îți dai seama ce ai făcut?

Tăcea…nu mai înțelegeam nimic. De unde știa Roxana că sunt ginecolog ?

-Acum sunt în concediu, dar te pot trimite la o cunoștință care să vadă dacă ești bine, am continuat eu trezindu-mă dintr-o dată.

-Am fost la un control forțată de Roxana. Vreau să mă ajuți…altfel.

-Cum adică altfel, draga mea? Simțeam că-mi plesnește capul.

-Să uit.

-De ce crezi că eu aș putea face asta?

-Nu știu…Roxana mi-a spus că ai putea.

Deși nu înțelegeam nimic și mă simțeam ca într-un film cu buget mic în care regizorul trage sfori ca să impresioneze lumea, m-am apropiat și am strâns-o în brațe, mângâindu-i părul. A început să plângă necontrolat și să suspine pe cămașa mea cu trei nasturi descheiați. După câteva minute care au durat cât un chin, s-a îndepărtat și a mulțumit cu un oftat lung.

-Haide să te duc acasă…bine?

-Nu e nevoie, vine Roxana după mine.

-Atunci aștept să vină să te ia, am zis eu cu glasul moleșit de gândul că o voi vedea.

Am ieșit afară. Era o noapte înstelată și răcoasă. Nu era nimeni pe stradă la ora aceea, astfel încât, pentru o clipă am simțit că suntem singuri pe lume și că tot Universul ne aparține. O mașină a oprit în fața noastră…era Roxana. A coborât și a îmbrățișat-o pe tânără, iar mie mi-a mulțumit. Părea tristă. Părea altcineva.

-Mulțumesc că ai venit…

-Nu trebuie…

-Ba da, mereu îți voi fi recunoscătoare, căci deși e sora mea nu am știut să o protejez de cea mai mare suferință.

M-am uitat la ele pierdut. Erau surori. De abia acum vedeam că seamănă, doar că sora ei avea părul lăsat pe spate în bucle largi și frumoase.  I-am strâns mâna Roxanei fără să îi spun că nu a greșit cu nimic, ci doar că vreau să stau lângă ea. A încuviințat fără vlagă și mi-a spus să urc. Femeia din noaptea trecută parcă dispăruse. Cum reușea atât de bine să-și ascundă durerea?

-De unde ai știut că sunt ginecolog, am întrebat-o eu atât de încet încât a trebuit să repet după aceea.

-Mi-ai spus tu.

Roxana stătea la etajul 10. Sora ei plângea tăcut și tremura. O ținea de mână ca pe un copil mic și-i ștergea obrajii. Eu nu știam nici ce să zic, nici ce să fac.

Iubirea de carne (2)

Fără iluzii

Am învățat un singur lucru. Mă am doar pe mine. E singura certitudine. În schimb oamenii vin și pleacă din viețile noastre, într-o manieră sau alta. De aceea avem un drum și cineva ne-a șoptit că ne așteaptă  un destin. Dezamăgim și suntem dezamăgiți, mai ales când totul pare frumos și am retrăi clipele una după alta, precum bolnavii care cerșesc câteva picături de morfină. Nu în vene, ci pe buze ca să moară cu gustul ei. În unele dimineți ne trezim râzând, în altele plângând. Viața, nu e așa? Însă…fără iluzii. Fără să te aștepți ca cineva să fie lângă tine mereu, să te înțeleagă când nici tu nu o faci, să nu te părăsească, când te leapădă și părinții. Numai tu și Dumnezeu nu te lași în urmă. Când vei plânge vei  sta cu tine, îți vei șterge lacrimile și sufletul. Când vei râde îți va plăcea atât de mult, încât vei vrea să mai dureze un pic. Nu fii neîncrezător de tot în oameni, dar nici nu-ți lega viețile complet de ale lor. S-ar putea să plece și să-ți ia și viața cu ei. Nu îți fă iluzii legate de ceilalți, construiește-ți vise care să te recunoască pe tine și să le poți îndeplini. Când îți faci vise cu ceilalți nu vei ști niciodată că vor ,,munci” precum tu să le împlinească. Nimeni nu îți garantează că le va strânge în brațe și nu va renunța la ele. Și nici tu nu știi că vei putea munci mereu pentru visele altora. Mai bine pentru ale tale, chiar dacă nu se împlinesc. Oamenii nu te vor aplauda mereu, nu îți vor spune că poți și nu te vor primi cu brațele deschise de fiecare dată. Nu e nimic. Ai propriile brațe care așteaptă să te slujească. Mergi cu tine. Păstrează-te. Iubește-te. Ajută-te singur. Iubește atât cât să-ți rămână loc și pentru tine, căci atunci când nimeni nu va mai fi în jurul tău vei rămâne singur. Singurătatea e grea și doare.  Fii ceva de neînlocuit pentru ceilalți, numai nu juca rolul celui alungat și servil. Poveștile sunt eterne, momentele vieții trec. La final trebuie să rămâi cu ceva în brațe. Ceva mai mult decât nebunia, disperarea, suferința și Moartea…cu tine mândru că ai trăit și ți-ai îngrijit sufletul lăsând în urmă bine. La final, nu trebuie să rămâi cu regretul că oamenii au plecat de lângă tine, ci cu bucuria că atât cât ai iubit,  trăit și suferit ți-a rămas în suflet.

Nu îmi mai fac iluzii în legătură cu oamenii. Sunt aici. Trăiesc și aștept. Nu opresc pe nimeni să plece, deoarece consider că atunci când le strâng mâna cu putere le arăt că vreau să rămână. Nu strig în urma nimănui, căci nu vreau să opresc pe nimeni din drumul lui. Și dacă nu vrea să meargă cu mine, înseamnă că nu trebuie. Nici eu nu merg pe orice drum. Merg pe al meu…chiar dacă e plin de mărăcini, mucegai și pierdere, însă nu va merge nimeni în locul meu și nu ar putea. Am mai spus în alte rânduri…că e bine să te lași ales. Nu e alegerea îngâmfatului, ci a omului înțelept care nu rupe coaste pentru a fi iubit. E alegerea grea a omului care știe că cine trebuie să vină și să rămână o va face. Ce mai contează că nu în această viață? Poate în alta. Poate în Infern. Poate în Paradis. Ce mai contează? Cât te ai pe tine, nimic nu e pierdut.

Știi cum să te convingi că te prețuiești? Dacă îți dă cineva un buton să-ți alegi altă viață (perfectă, spumoasă) ai face-o? Eu nu aș renunța la mine așa cum sunt- un amalgam de confuzii, incertitudini și imperfecțiuni. Nu aș alege să apăs pe buton, ci mi-aș construi viața până la cea pe care aș fi putut să o aleg atât de ușor. M-ar durea să mă ucid. Nu te ucide nici tu!

8_0b0771047365367_113346_e5c-post

Fără iluzii

Jurnal

E trecut de miezul nopții, n-am să dorm…din nou. Nu mai pot scrie Parfum apus. Am scris partea a treia de două ori și eu niciodată nu scriu ceva de mai multe ori. E ca și cum m-aș chinui să plâng și mi-ar veni să râd.

Oricât aș scrie îmi ies din degete numai nerozii, ca și acestea : Lumina e purpurie. Scâncește un Demon. Plâng ciorile stând aripă peste aripă, moarte pe trotuare, cu pliscurile deschise, pline de pământ și ură, cu ochii întorși înspre pântece. E vremea să ne despărțim…ca și acum fiecare am muri pe rând și ne-am spune câteva cuvinte. În fața ta plecând vreau să știi că ai fost un vis pentru mine și nu ai nicio vină că ,,noaptea” aceasta nu a durat atât cât ne-am fi dorit. În schimb a durut mai mult decât ar fi trebuit vreodată….

A revenit Beniamin. Nu știu de ce-mi place de el atât de mult. A exagerat spunând ,,Mereu sunt aici, Simona!”.  Mi-am permis iluzia de a-l crede pentru o secundă. Apoi am uitat. Am un gol în inimă. L-am umplut cu toate gunoiale găsite pe drum și nu am reușit să-l astup. Am momente când în agonia mea i-aș accepta jocul, apoi mă râzgândesc. Nu vreau să sfârșesc în aceeași poveste condamnată să se termine. L-aș săruta apăsat pe buze și i-aș sfârteca umerii cu unghiile. I-aș îmbrățișa spatele și l-aș pune să jure că nu o să plece știind că minte. M-am îndrăgostit de cineva mai mare decât mine. Acum de cineva mai mic. Ce dracu urmează? Delirez.

Am sute de texte scrise. Vreau să fac curat și ce nu e bun să arunc. Oare este ceva bun, de fapt? Câteodată aș trimite totul dracului.

Mi-e dor de Bunul meu Bunic. Scotocesc prin poze și găsesc una în care Bunicul poartă pălăria lui…mereu aceeași, doar mai învechită și mai roasă pe care nu vrea să o schimbe.

Untitled-1

Un om mare acest Bunic. Îmi vine să mă înclin provincial și să-i spun că sunt gata să îndeplinesc misiunea. Nu există una, e doar în mintea mea de a-i asculta ,,ordinele” și a-i aduce mai multă viață. Să nu se stingă vreodată! În spatele lui este așa-zisul ,,hornoi” un cuptor imens făcut de Bunica din cărămizi de lut (foarte important acest aspect), cu plită, o bancă și o masă. Toate sunt pe Pământul gol și împrejmuite din trei părți cu scândură. Aici face  Bunica mâncare, fie că plouă sau e frig (doar iarna se mută în casă). Am crescut cu mâncarea din mâinile ei și oriunde m-aș duce tânjesc după chipul ei înroșit de la focul puternic și mâinile crăpate. Nu am înțeles niciodată cum de are mâinile așa crăpate. Bunica e un om mic, de 1.50 și frumos. Astăzi am vorbit la telefon cu ea (nu aude bine, spune ce are de spus, mă pupă și închide)- Auzi, Roxi, știi ci ti roagî bunica? Ti rog eu din sufletul neu. Sî nu mă superi, da? Să postești macar miercurea șî vinerea…hai ti roagă bunica.” Am răspuns cât de tare am putut ,,Da”, apoi am auzit-o spunându-i mamei -Ie tu aista, cî nu aud ci spune. Zî-ni tu.” Când vorbesc cu ea, niciodată, dar absolut niciodată nu pot vorbi pe ,,delicate” așa cum spune adesea. Ar însemna că o trădez și sunt un străin deja. Sunt comică atunci când vorbesc moldovenește. Dar Bunica mă înțelege și mă simte acasă. Ninic nu mai conteazî!

Jurnal