Febră

Trăiesc de-a valma oamenii când mă ciocnesc de ei. Mă îmbrac în grabă, trecându-mi mâinile prin părul mai lung acum și umblu aiurea pe străzi. Mă ,,îndrăgostesc” de priviri, mâini, șoapte…de ploaie, iar și iar. Îmi plac cireștii înfloriți încât aș muri sub florile lor, m-aș agăța de cele luate de vânt și aș hălădui prin aer. Îmi înțeleg, în sfârșit, durerile pitite sub tălpi, sângele ce curge în pantofii strânși și, totuși…râd. Sunt împrejmuită de un gard de zâmbete venite parcă de niciunde. Îmi place nebunia lui Beniamin. O ascund în gânduri cu frica adolescenței. Îmi reamintesc vocea lui. Îi știu fiece inflexiune, suiș și îmi place să cred…că nu o voi uita niciodată. Vreau să cred că el va fi secretul fiecărui gând dezlănțuit, fiece pornire a mea înspre omul ce ar trebui să fiu. Îmi place să-l știu acolo undeva…cu o bucată de minte în care mă păstrează. Îmi place să știu că mă caută în celelalte persoane, că îmi spune asta zâmbind, aproape râzând, învinovățindu-mă că nu eram eu ,,fata aceea” care îl privea ,,așa”. Îmi place gândul iubirii mele secrete pentru El. Ador să mă trezesc dimineața, să-i vorbesc, deși l-am văzut doar în fotografii, să mă agăț de el și să fiu așa cum aș fi în preajma lui. E absurd de gingaș să iubești atât de mult și atât de ,, puțin” încât să nu-ți vină să alergi la picioarele celuilalt. Căci, ai învățat în sfârșit că iubirea toată se duce în pieptul tău, se adâncește și-ți sparge sânii în fante de fiori, șiroiește pe abdomen și ți se prelinge greoi pe picioare. E înfricoșător să vezi..că iubești precum un nebun care doar el vede întunericul în mijlocul luminii. Ție îți tremură inima fără să-ți fie atinse mâinile, sărutate buzele, îmbrățișat mijlocul, mângâiați obrajii…Ție îți este destulă iubirea, nebunia și știi că trebuie…să faci dracului tot ce simți. Fără să te gândești. Doar să simți. Și dacă…simți să strigi să o faci mai tare ca oricând până se opresc oamenii în mijlocul străzii. Așa că…trebuie să mergi încotro vrei. Nici măcar nu trebuie să te întorci dacă nu vrei.

Simte până la capăt. Se poate să fie ultima dată când o faci.

Înghesuit în viețile altora(3)

Rănile în sânge

Unele lucruri te schimbă iremediabil. Unele răni sunt mereu în sânge. Niciodată uscate. Niciodată uitate. Într-o zi ești alt om. Cu o altă față și-un alt suflet. Într-o zi ești omul mereu retras, așa-zis pesimist și toată lumea va ,,trage” de tine întrebându-te ,,De ce nu încerci să fii mai optimistă și tu?”.  Ai întreba ce înseamnă să fii optimist, însă ți-e rușine că te vor crede nebun. Te-ar durea că, deși toate rănile îți sunt la vedere, oamenii vin să mai te mai plesnească o dată și să-ți spună- ,,Ești un copil. De unde știi tu ce înseamnă viața?”. Și da..tu nu știi, căci nici nu ai fost copil și nici nu ai avut o viață. Tu te-ai luptat cu monștri nu cu păpuși. Tu ai strâns furia în brațe și ți-ai mușcat genunchii de neputință. Tu ești omul pe care-l rănește și aerul rece, care plânge din nimicuri și care ține la oameni și lucruri cu ură. Ești cel care nu renunță chiar și atunci când oamenii îl izgonesc.

***

Sunt nopți ca acestea, când deși știi că nu îți mai poți schimba viața, îți place să visezi. Și închizi ochii…uiți că ai șters podele, că te-ai futut pe bani ca să ai cu ce să cumperi pâine, că ai înjurat și ți-ai promis că mâine va fi altfel, dar nu ai putut să faci să fie altfel. Uiți că ți se întorcea stomacul pe dos când te priveai în oglindă, dar a doua zi, luptai la fel. Doar așa puteai sau poate că intrasei într-o cușcă închisă pentru totdeauna. Uiți că ai îndurat lovituri, că propriul tată a vrut să-ți ucidă mama și fratele, că a încercat și că aproape a reușit. Uiți tot sângele, toate loviturile și înjurăturile. Uiți că uneori nu aveai ce să mănânci. Toate se șterg pentru o clipă și tu îți imaginezi că tatăl tău te ia în brațe, îți mângâie părul și-ți spune că te iubește. Îl vezi aievea cum pășește lângă tine când erai mică într-un pătuț și te învelește ca să nu îți fie frig. Îl vezi când te concepea și îți săruta mama dezmierdându-i umerii. Îl vezi când era și el un copil și se juca. Atunci îți reamintești totul și îți încolțește un gând în minte. Cum ar fi să ai puterea să te întorci în timp și să-i frângi gâtul? Să nu se mai întâmple nimic din toate aceste lucruri…

***

Însă ura aceasta te stâpânește puțin. Dacă ai vrea să îl ucizi la rândul tău ai fi mai nenorocit decât el. Nu vrei să fii ceva ce urăști deja. Atunci ierți. Din adâncul sufletului așa cum nimeni nu ar putea ierta vreodată, căci înveți că e atât de ușor să alegi răul. Că uneori te alege el pe tine. Și atunci nu mai ai nicio scuză. Nu poți să renunți. Nu poți să îți spui ,,Asta e”. Viața mea…eu aș fi fost altfel astăzi dacă aș putea să șterg lucrurile acestea. Nu știu dacă aș fi un om mai bun decât sunt acum. Nimeni nu poate scăpa de cumpenele ce îi sunt sortite. Sunt doar nopți ca acestea în care vrei să nu știi anumite lucruri, să uiți măcar..să fii alt copil. Un copil care se joacă fără grijă. Un copil care nu oprește pumnul încleștat al tatălui să-i stâlcească chipul mamei. Un copil care să  nu plângă atât de des. În nopțile acestea, deși au trecut atâția ani peste tine și niște gratii au ținut răul departe tu îl mai retrăiești în vise. Tu îl mai simți în ceafă ca și cum te-ar urmări încontinuu. Tu știi că nu a trecut.

***

Sunt nopți ca aceasta când am curaj să mă privesc în oglindă și să plâng. Când nu trebuie să mă mai prefac și să-mi așez masca de om ,,normal” și ,,puternic”, căci nu sunt. În acea zi când m-am întrebat ce poate face o fată în clasa a XII – a ca să-și salveze mama și fratele m-am rugat după mult timp la Dumnezeu. Nu i-am cerut nimic…doar i-am vorbit.  Și mi-am dat seama că aveam un Tată care mă iubea și nu avea să mă părăsească vreodată.

Înghesuit în viețile altora (2)

Capitolul 2:Tăvălug

Cum ar fi fost dacă lumea era mută și nu ar fi existat cuvântul? Poate că am fi strigat de durere privindu-l pe cel din fața noastră cu nesaț, până ni s-ar fi rupt brâiele sufletului și ne-am fi scăpat inima în glod. În timp ce priveam strada pe geamul autobuzului cuvintele mi se împotmoleau în gură. Aș fi vrut să vorbesc cu oricine. Să schimb două cuvinte. Să mă întrebe oricine orice. Și eu să pot deschide gura, să-i răspund zâmbind ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat vreodată. Simțeam că amețesc. Nu auzeam niciun  zgomot de parcă cineva îmi astupase urechile. Urcând scările îmi simțeam trupul sfârtecat. Aveam 10 etaje de urcat. Nu știu să explic nici în ziua de astăzi de ce naiba nu am luat liftul. Când am ajuns la ușă m-am prăbușit jos și am început să plâng. Nici acum nu ar fi trebuit să plâng, dar…simțeam că îmi plesnește pieptul. M-am ridicat. Ușa era descuiată. Uitasem în toată graba să încui. Am împins ușa cu piciorul. A scârțâit înfricoșător. A casă goală. Pe jos era numai sânge. Am intrat și am închis ușa cu repeziciune.

***

Înăuntru aerul era îmbâcsit de alcool. Peste tot numai sânge. Cioburi. Îmi aminteam urletele. Loviturile. Simțeam și acum după 24 de ore toate picioarele primite în stomac, cap, spate. Am adunat cioburile, apoi am început să șterg sângele. Mirosea urât. Se ducea greu. Uneori lăsam cârpa și dădeam cu unghiile lungi ca să se ducă. Îmi venea să-l sărut și să-l pun la loc. De acolo de unde cursese. Au trecut vreo 40 de minute până am șters sângele. Vasul de Wc în care aruncasem apa era murdar și el de sânge. M-am dezbrăcat și am dat drumul la apă. Aveam câteva vănătăi. Mă durea burta. Parcă slăbisem. Mă împuținasem de parcă cineva îmi zmulsese jumătate de ființă. Aveam ochii adânciți în orbite. Mi-am dat chiloții jos și am aruncat cârpa plină de sânge la gunoi. Când m-am așezat în cadă am revăzut gâtul fratelui meu tăiat. Am închis ochii. I-am strâns. Am țipat. Pe el nu aveam curaj să-l vizitez la terapie întensivă. Mă simțeam vinovată. Pe el trebuia să-l protejez prima dată. Toată lumea din bloc știa ce se întâmplase. Am dat drumul la muzică. Am început să îmi mișc capul stând pe marginea căzii. M-am îmbrăcat. Am oprit muzica. Era 9:20.

***

Deschizând ușa m-am ciocnit de un polițist tânăr. Era cel de noaptea trecută.

-Bună dimineața, domnișoară. Îmi cer scuze că vă deranjez. Sunteți bine?

-Bună dimineața. Da, sunt bine, vă mulțumesc.

-Știți…tatăl  dumnevoastră spune vă vrea să vă vadă, neapărat…

-Eu nu vreau să-l văd!

-Vă înțeleg. Știți aș vrea să vă rog ceva…se poate?

-Da…da…

-Pot să te tutuiesc mai întâi?

-Desigur.

-Maria…aș putea să te însoțesc astăzi și să nu fii singură? Îți mai amintești când eram prieteni?

-Da. Apoi tu ai plecat la Liceul militar…mi-a fost dor de tine.

-Și mie. Și mie…Maria.

-Cum s-a nimerit să vii chiar tu aseară…de ce tu?

-Ai fi vrut să nu fiu eu, Maria?

-Da. Oricine, numai nu tu.

***

Luca m-a privit pierdut, deși nu avea nicio vină.

Noaptea trecută o vecină sunase la poliție. Luca venise și eu deschisesem ușa cu fratele meu plin de sânge pe brațe. Am țipat la el să se dea la o parte. Apucasem să sun salvarea și trebuia să alerg înaintea medicilor. Nu știam cât o să mai reziste fratele meu. Eram îmbrăcată în niște pijamale albe. Am umplut liftul de sânge. Luca a alergat pe scări. Ne-am întâlnit jos în fața blocului. Cu o mână țineam apăsat cu o cârpă pe gâtul fratelui meu. Tatăl meu nu apucase să taie mult cu cuțitul. Cu toate acestea, sângele curgea nemilos. Fratele meu avea ochii lărgiți și plini de lacrimi. Durerea îi înțepenise trupul. Parcă țineam o piatră în brațe. Când medicii l-au luat de pe brațele mele și toți vecinii se uitau la mine plângând, iar Luca tremura eu m-am simțit un animal. M-am întors pe câlcâie și am apucat-o pe scări. În fața ușii tatăl meu era încătușat. Aveam mâinile pline de sânge. M-am apropiat. Luca mă ținea de mână. Cei doi polițiști care îl țineau pe tata mi-au spus să nu mă apropii. I-am privit. Au plecat privirea. Știau că am dreptul să-l ucid chiar acolo. Nicio lege din lume nu m-ar fi putut judeca pentru asta. Mi-a trecut prin minte să-l ucid. Dar nu. Mi-am șters mâinile de chipul lui. I-am lăsat pe obraji, pe buze și ochi sângele fratelui meu. M-am întors spre Luca și i-am spus ,,Să nu îl lăsați să se șteargă”. Tata m-a privit ca un câine turbat. Dacă ar fi putut m-ar fi făcut bucăți.

***

Luca are niște pași imenși. Mergând pe stradă îmi aminteam cum ne jucam când eram copiii. Era o zi frumoasă. Mi-a strâns mâna. Mi-am retras-o și el a tăcut. Uneori voiam să vorbim. Despre orice. Nu știam ce să îi spun. El se simțea rău pentru că nu știa cum să mă ajute. Trebuia să-l văd pe fratele meu. Neapărat. Aș fi vrut să fiu singură. În fața lui Luca trebuia să mă prefac tot timpul că sunt bine. Și totuși era mai bine că era acolo…lângă mine. Mă durea pieptul.

***

Fratele meu părea să doarmă. Avea gâtul bandajat. I-am strâns mâna în mâna mea tremurând. Luca se așezase pe un scaun. Mi-am simțit lacrimile curgând pe patul lui. Fratele meu respira. Trăia. El voiam să nu pățească nimic. Niciodată. Puteam să trăiesc oricum, dar nu fără el. Fratele meu era tot ce aveam pe Pământ. L-am strâns în brațe ușor. Știam că nu trebuie să renunț. Nimic nu era pierdut. Totul avea să se așeze, iar eu trebuia să fiu lângă fratele meu. Am trecut și prin salonul mamei. Mi-a zâmbit. I-am zâmbit și am închis ușa. Spre mine a venit un doctor înalt și slab.

-Domnișoară…îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat. Știți..noi nu avem în spital tot ce ne trebuie. Am făcut o listă. Aveți cu ce să cumpărați?

Am bâiguit un da timid amintindu-mi că mai aveam vreo 15 lei în buzunar. Am coborât în stradă și m-am așezat pe o bancă cu lista imensă în mâini. Nu înțelegeam ce scrie. Erau o sumedenie de medicamente. Mama nu era asigurată. Trei zile o țineau la urgențe, dar după aceea puteau să o arunce fără remușcare pe ușa din dos afară.

Maria, ai nevoie de bani, m-a întrebat Luca în timp ce mă gândeam la toți oamenii pe care aș fi putut să-i sun și să le cer cu împrumut. Nu, dar am nevoie de un telefon i-am răspuns și i-am înșfăcat la propriu telefonul din mână. Oamenii îmi răspundeau și-mi spuneau că le pare rău pentru ce mi s-a întâmplat. Vestea circulase atât de repede. Mulțumeam și spuneam aceeași frază- Am nevoie de niște bani. Poți să-mi aduci acasă peste o oră cât ai?Aproape că nici nu mai așteptam să mi se răspundă.

***

Ajunsă acasă, Luca mi-a pregătit un ceai. Mi-a pus pe masă 2000 RON și mi-a spus- Atât e ceea ce am acum, însă îți mai aduc, apoi cu un soi de enervare- Cred că mie nu mi-ai spus că ai nevoie de bani, căci ți-e rușine. Eu sunt un străin, nu-i așa?. Peste câteva minute a venit prietena mea cea mai bună. M-a îmbrățișat plângând. Am rămas în ușă. Am luat banii și i-am spus că ne mai vedem. Au mai venit câteva persoane. În total aveam 4750 de lei. Luca a plecat la farmacie și eu mi-am pus capul pe pernă. Mă liniștisem un pic. Cel puțin aveam bani cât să trec de primul val de cheltuieli. Cum stăteam pe pat vedeam pe marginea biroului plicul cu facturile. M-am ridicat și am desfăcut plicurile. 250 lei la lumină, 600 la gaze, 50 de lei internetul, la întreținere aveam peste 300. M-am îndreptat spre bucătărie. În frigider nu era nimic. Mi-a dispărut toată oboseala. Mi-am rotit privirea. Nu aveam nimic de preț ca să vând. Apoi mi-am amintit de bijuteriile mamei vândute cu doi ani în urmă. Ar fi fost atât de folositoare acum. Tata avea să putrezească în închisoare știam sigur. Mama nu ar fi putut să muncească degrabă. Fratele meu era mic. Eu nici nu mai știam de când nu fusesem la școală. Singurul lucru ce-l puteam face era să-mi găsesc un loc de muncă. Ce ar putea face o fată în clasa a XII – a? Habar nu aveam. Trebuia să știu..trebuia să știu…să fac ceva util care să merite plătit.

Înghesuit în viețile altora (1)

Epilog: Să nu trăiești înghesuit în viețile altora. Poți fi fragil ca un elastic ce jonglează, se răsucește cu zâmbetul în ,,pântece”, dar niciodată nu se rupe. Niciodată nu m-aș mai așeza la masa cu oameni râzând, când mie îmi vine să plâng, dacă nu voi fi în stare să mă prefac…să-mi scot din sufletul măcinat un zâmbet. Am învățat că nu trebuie să plângi între oamenii care râd, pentru a nu le strica fericirea și pentru a nu te trezi mai singur decât erai. De aceea, unele dureri trebuie să le duci numai tu, la umbra iubirii pentru tine, a luptei drepte și cinstite, până la capăt. Caută să înțelegi felul oamenilor, durerea și fericirea lor, dar nu aștepta niciodată să fii însoțit. Numai Dumnezeu te poate întovărăși. Oamenii vor merge cu tine bucăți de drum, iar dacă te vei aștepta să fie lângă tine oriunde, oricât, oricum vei suferi. Mergi tu cu tine.

1: La poalele gheții

Ora 3:00 dimineața. Am căutat prin buzunare. 27 de lei și ceva mărunt. Am strâns banii în pumn cu putere de parcă m-aș fi așteptat să se înmulțească. Mi-am încheiat geaca veche de piele. Mă rugam să nu plouă. Măcar acum, îmi spuneam uitându-mă la Cer, tremurând de frig. Îmi aminteam cu ciudă de nopțile când mă plimbam noaptea holbându-mă la stele, părăsind patul. Cât aș fi dat să fiu acum acasă, în patul cald. Am strâns ochii cu putere încercând să-mi imaginez că banca pe care stăteam era un pat. Am mângâiat scândura rece cu dosul palmei și m-am întins. Tâmplele îmi zvâcneau. Frigul îmi ajungea în oase. Piciorul drept mă ustura. Simțeam tija că se mișcă, plesnește și-mi taie carnea. Dacă mi-aș fi permis aș fi vrut să plâng, însă trebuia să dorm, căci altfel nu aș mai fi putut merge. La 7 se permiteau vizitele în spital.

***

Când m-am trezit nu-mi mai era frig. Soarele răsărire. Se întindea ca un prunc. Am zâmbit fără să vreau. Mi-am amintit unde sunt. M-a podidit un plâns amar. Nu aveam voie. Mi-am șters lacrimile și m-am ridicat în picioare. Simțeam că-mi intraseră scândurile acelea în mine ca și cum așa ar fi trebuit. Poate că oasele mele cedaseră și ele mă susțineau. Ora 6:42. Pe drum mi-am dezmorțit cu greu trupul. Aș fi vrut să mănânc ceva. Am ajuns în fața unui supermarket și am început să bat din picioare. Până la 7:00 mai erau  două minute. De ce două minute sunt așa de lungi? Am intrat și am cumpărat niște mere și două pâini calde…una am înșfăcat-o după ce am plătit la casă și am mâncat-o până la ieșire. Nu mai mâncasem de trei zile. Mă dureau tălpile după ce călcasem pe cioburile sărite din ecranul televizorului aruncat în mijlocul curții. Ciorapii mi se murdăriseră de sânge. Când pășeam simțeam să țip de durere. Vedeam oameni mergând la treburile lor, copiii la școală. Școala mea…lipseam și astăzi de la ore. Oare de când nu mai mersesem? Habar nu aveam. Nu îmi mai aminteam nici în ce bancă stăteam. Nici măcar cărțile, chipurile profesorilor. Nu îmi aminteam nimic din ce învățam, deși luasem materiile și le numeam numărându-le cu ajutorul degetelor. Nimic nu-mi spunea ceva. Știam în schimb cum stăteau cărțile aranjate pe polița împrovizată din scândura cu noduri, nevopsită care mirosea a gheață. Era absurd, dar așa mi se părea. Când îmi era dor de iarnă mă duceam acolo în fața cărților și plângeam cu lacrimi fierbinți.

***

Pe holurile spitalului mirosul de medicamente îmi sfârteca ființa. Am închis ochii și am apucat balustrada. Nu-mi doream să văd un bolnav. Mereu mă durea. Am deschis ușa salonului. Ochiul vânăt al mamei părea să nu doarmă. Celălalt era ascuns de pernă. Avea coastele fracturate. Îi vedeam toate vânătăile de pe trup, deși era bine învelită. Aș fi vrut să doarmă până ar fi trecut totul. Apoi, m-am răzgândit spunându-mi că nu va trece de tot niciodată. Orice rană, or fericire rămâne vie, fie și în amintire, ceea ce face ca lucrurile să fie aparent trecătoare. Undeva sunt eterne. Ustură și dor. I-am strâns mâna mamei cu putere și am privit-o cum se trezea. Nu știam ce să-i spun. Nici nu puteam vorbi. De cum m-a văzut a început să plângă. Eu mi-am mușcat limba ca să-mi opresc țipătul. În mintea mea tot repetam- Lasă mamă, va fi bine, dar nici măcar o literă nu-mi ieșea pe gură. I-am sărutat mâna și am strâns-o în brațe. A adormit din nou. Puteam plânge.

***

Sau nu. Simțeam ceva fierbinte între picioare. Am intrat în baia murdară. Mirosea îngrozitor. Ușa nu se închidea. Îmi pătasem chiloții. Nu aveam nici măcar șervețele la mine, darămite absorbante. Robinetul nu mergea. Am mers în salon și am luat din bagajul mamei un tricou alb pe care îmi aminteam că l-am aruncat în geantă. M-am reîntors la toaletă. Am închis ochii și am băgat mâna în vasul de WC. Mi-am îndepărtat picioarele și m-am aplecat. Simțeam că dacă nu dau cu puțină apă o să-mi zmulg pielea. Am rupt tricoul cu dinții, m-am șters și mi-am pregătit câteva fășii. Am întredeschis ușa salonului. Mama dormea. Am alergat pe scări până afară. Am urcat în autobuz fără bilet. De nu m-ar fi prins. Nu astăzi. Până la 10, când trecea doctorul prin fiecare salon, trebuia să fiu înapoi. Acum…trebuia să ajung acasă. Acasă care nu aș fi vrut să existe vreodată!

Mărturisi- Fragment

Ce ar spune oamenii…dacă le-aș spune că eu, nenorocitul, m-am regăsit.?  Un paradox cu aer de prostie împăiată ca să prostească mulțimea. Nu dau doi bani pe asta. Am băut al dracului de mult vin roșu. Aproape că vomit numai când mă gândesc la asta. Am fumat până m-am înnecat. Mă bâțâi pe o muzică bizară. Simona mă privește cu suspiciune și-mi spune că sunt un nătărău fericit. Îmi mai pune un pahar de vin. Îl dau pe gât. Când îi simt gustul în gură sunt satisfăcut. Simt că mă prăbușesc. Pieptul mi-e umflat. Închid ochii și-mi imaginez că sunt o ,,muiere” cu craci lungi…dansând pe o masă. Imaginea mă face să râd. Nici nu-mi vine să scriu atâtea mizerii. Atât timp pierdut, însă într-un fel nu trebuie să-mi părăsesc cuvintele. Nici ele nu m-au lăsat pe mine. Mă rog…sunt beat criță. Altfel mă gândesc că nici nu mai scriam. Schimb muzica. Dansez în continuare. Mă dezechilibrez. Cad. Râd. Mi se pare totul atât de simplu. Sunt singur. Atât de singur. Așa vreau să rămân. Simt că iubesc pe toată lumea și dacă nu aș fi atât de singuratic m-aș duce să îi  strâng pe oameni în brațe. În noaptea acesta aerul are gust de zgură sau de pucioasă. Simt că-mi fierbe sufletul în liniște. Mi se adâncesc ochii până la ceafă, se strecoară pe șira spinării, până pe genunchi ca să-mi privească tălpile pline de colb. Am alergat pe malul mării cu părul crescut și mâinile asudate de emoție. Nu m-am putut abține să nu sărut malul mării, înghițind nisipul ud. Unii oameni nu știu să iubească până la capete. Zmulg ce poftesc și aruncă ce le displace. Ciopârțesc sufletul de lângă ei, zâmbind, rostind atât de secătuitul- Te iubesc. Cine ar mai muri pentru celălalt? Să moară fără să se gândească. Să moară zâmbind. Să moară fericit că l-a salvat pe celălalt. De ce mă gândesc la asta tocmai acum, mă rog? Noaptea e un zgmot alb. Pieptul e un foc aprins cu ploaie. Tăcerea se așterne peste tot. Chiar și sfârșitul s-a oprit ca să privească această noapte. Și timpul tace dracului…

film-film-still-forever-harry-potter-movie-the-prisoner-from-azkaban-Favim.com-87470

N-am să mai vorbesc vreodată

Capitolul 1

Am adormit la patru dimineața. Mi-am jurat cu lacrimi în ochi că am să păstrez tăcerea. Am desenat cu cerneală. La final, mi-am băgat degetele în gură și am început să mâzgâlesc, m-am semnat și am scris în mijloc ,,Pieptul ei cerea/O moarte din dragoste”. Așa, m-am pornit a scrie, deși sunt conștientă că niciodată nu am să termin. Pe la jumătate am să-mi înmoi din nou degetele în gură și am să mâzgâlesc . În după amiaza aceasta a sunat R. care și-a luat la revedere spunându-mi insinuant- ,,Te pup în suflet Roxana  și pe unde mai ai tu loc”.  M-a pufnit râsul și voiam să-i spun că trebuie să-mi dau chiloții jos, dar aceste prostii mi se păreau absurde. Voiam doar să dorm și să tac. Să renunț să fiu mereu alături de câte cineva…și niciodată de mine.  Oamenii mă obosesc. M-aș retrage în pustiu. Aș vrea să înnebunesc. Luca își tot cere iertare spunându-mi că regretă. La ce bun? E ca și cum m-aș duce să-i tai gâtul cuiva și apoi să-l lipesc cu scuipat, să-i deschid buzele larg a zâmbet și ochii, apoi să-i spun- M-am excitat când ți-am văzut sângele clocotind. Te uram atât de mult încât te-am ucis, dar îmi pare rău. Nu ține. Nu acum, cel puțin de când tac. Înainte iertam orice. Într-o zi m-am săturat. Mi s-a făcut lehamite. Îl urăsc pe Beniamin. Când am acceptat, în sfârșit, să ne vedem, m-a întrebat dacă vreau o cameră. Oamenii și-o trag grandios. Pe capota mașinii, în closetul public, în camera în care mai sunt și alte persoane, în felurite poziții, cu gemete, urlete etc. O știm cu toții. Și când vorbești despre ciorba care nu ți-a ieșit cu cea mai bună prietenă (vorba vine) se strecoară neapărat o aluzie sexuală. Mai nou sunt întrebată ,,Și tu de când…nu ai…?”. ,,Nu am… ce?” întreb eu, deși înțeleg de la început și încerc să-mi imaginez de ce tipa mișto din fața mea(am niște prietene-cunoștințe arătoase) e atât de curioasă. Da. Ai ghicit. Sunt tipa aceea ciudată care ascultă pe toată lumea și mai dă și sfaturi. Precum tocilarii din liceu care îți dădeau tema și niciodată nu îi chemai la bere pentru că se îmbătau dracului și te făceai de rahat. Aș fi zis cacao, dar nu are rost să fim ,,nasoli” ferindu-ne. Mi-aș spune ștreangul în gât când aud nasol, mișto, aiurea, cool, show sau șmecher. Încă rezist eroic, dar de abia aștept să-mi înfing unghiile în gâtul cuiva. Ar trebui să mă feresc de psihiatri, căci sigur mă bagă la căldură- adică mă internează la nebuni. Aș, am vrut să fac o figură de stil, căci atunci când ești deținut se spune că ai fost ,,băgat la răcoare”. Nu-mi iese. Cred că e prima dată când scriu atât de prost. Mai prost decât de obicei, se înțelege. Nu mai contează, însă. Simt tot mai mult că am să mor și am atâtea lucruri de făcut, de șters, de regretat și de trăit. Obișnuiam să stau la celălalt capăt…și să aștept oamenii. Astăzi am zmuls acest fir. Nu am simțit durere, ci eliberare. ,,Tocilara” sentimentală a dat pe gât ,,băutură” până s-a înnecat, de dragul demonstrației. Să lăsăm aceste prostii pe seama celor care le pot duce.

Noi…ne vom retrage în tăcere. Îmi place să tac când plouă. Mi se pare că sunt doar eu și Dumnezeu, privim împreună ploaia, El îmi zâmbește, iar eu îi spun că voi putea să merg până la capăt. Îmi place să tac noaptea când mă plimb pe străzi, uneori beată, plângând din cauza a te miri cărei amintire neînsemnată. În aceste momente simt că toții oamenii au murit, blocurile au rămas goale și eu aș putea să le străbat pe toate, să găsesc o masă întinsă, un cearșaf mototolit, un prosop ud cu urmele rotunde ale unor obraji, cu papuci aruncați la intrare. Mergând așa, din casă în casă,  ca un cerșător ce nu cere nimic, cu timpul s-ar pune praful și m-aș  plimba printr-un cimitir.  Un cimitir al lumii, când eu aș fi vie. În atâta viață mă pierd și poate tocmai de aceea prefer să tac, să fiu singură, să mă ascund. Aleg mereu să fug decât să mă prefac. Aleg lumea mea absurdă în pofida altor lumi înalte. Îmi place să tac când iubesc. Îmi place să știu că el e acolo…iar eu aici, iubindu-l cu fiecare clipă mai absurd. Nu mai mult, ci mai omenesc, mai fizic, mai dur, a dependență. Fără să-i vorbesc. Doar să tăcem ca doi necunoscuți. Fără să ne întâlnim. Fără să ne strigăm pe nume. Să nu știm dacă plângem sau râdem. Doar să ne imaginăm că celălalt e fericit, când noi suferim atât de adânc și să simțim bucurie. Să ne fie frică. Să ne temem că celalalt ar putea plânge. Ne place să ne mințim că celalalt nu știe să plângă, ci doar să râdă. Ne place să ne iluzionăm că celălalt e viu și nu cunoaște moartea acesta care se trăiește mergând pe picioare vorbind, mâncând, dormind…supraviețuind.

Îmi place să cred că voi altfel. Fără să pot compara acest altfel cu ceva. Iluzia aceasta îmi dă senzația că departe de toată mocirla aceasta numită lume eu pot visa în voie, mă pot răsuci, trezi și adormi din nou. Îmi place să tac și să văd că toți oamenii pleacă. Stăteau lângă mine doar pentru că îi sprijineam cu vorbe, umărul meu când plângeau.Când eu tac și oamenii pleacă știu că niciodată nu s-au așezat lângă mine. Sunt ca o fantomă. De aceea mă ridic și plec. Încerc să nu mă uit în urmă. Pentru că m-aș reîntoarce. Aș îmbrățișa omul respectiv, apoi mi-aș da seama că trebuie să vorbesc ca să mă vadă. Eu însă vreau să tac. Pentru totdeauna.

Considerațiile studentului

De ce dacă ai o firmă…să spui în ,,misiune” ,,sperăm”? Toată lumea vrea să știe ce faci exact, nu ce speri. Cu toții sperăm până ne ia mama dracului. Spune ce faci. Misiunea unui doctor, par example (șic, nu?), este să salveze viața oamenilor care-i ,,intră pe mână”. Bineînțels, speră să-i salveze pe toți, chiar dacă uneori e imposibil, însă misiunea lui nu stă în această speranță, ci în ceea ce trebuie să facă. Să-i salveze.

De ce…dacă te preocupă câinii vagabonzi, de exemplu, spui ,,În urma campaniei noastre X, desfășurată în perioada …, am salvat 20% din câinii fără stăpân oferindu-le un adăpost”? Zi-mi un număr, să-mi stoarcă lacrimile (exagerez). Zi-mi un număr totuși. Vedem peste tot acest afurisit procent- 20%. Am prins ideea. De ce îmi spui- ,,În comparație cu competitorii noștri, produsele noastre sunt naturale”, iar la ingrediente scrie ,,zer praf”. Nene, toarnă-mi că zerul praf e cool, fă din asta o tendință, dar nu minți de dragul artei și a lumei care trăiește ,,eco” cu un ,,pateu” care-l cumperi în 2015 și poți să-l păstrezi până la anul, în loc de șampanie la Revelion. Diferențierea de dragul diferențierii nu merge. Bazează-te pe produsul tău. Nu încerca să-ți pui coarne doar pentru că ceilalți- competitorii, nu au dacă o să te ,,împungi” singur în ele. De ce spui că marca de absorbante X le face pe femei să fie frumoase, că vor păși pe covorul roșu, vor cuceri un mascul feroce și altele asemenea? Dragă marcă, unele femei își țin pântecele în mâini de durere și numai prospețime nu simt. Știm noi că totul trebuie să fie o poveste, însă, crede-ne, ne interesează să fim ,,protejate”- nu în brațele unui mascul, se înțelege și nici duse pe covorul roșu. De ce mama dracului îmi zâmbești în printuri și când mă duc să-ți cumpăr pâinea e uscată și se vede că a fost refolosită? Da, da, vedem cu toții și știm că pâinea este înmuiată-cel mai probabil și re-amestecată în aluat. Așa se explică culoarea îndreptată spre gri a micilor cocoloașe. O regulă– bazează-te pe ceea ce ai, nu pe ceea ce vrei sau ar trebui. Dacă creezi o lume prin advertising susține-o în realitate. ,,Nu te întinde mai mult decât îți permite plapuma”. De ce îmi spui că noi- consumatorii, suntem cei mai importanți pentru tine, și atunci când stau la ghișeu trec ore chinuitoare, iar când în sfârșit ajung, mă primește o acritură care aproape că strigă?

Publicitate de dragul de a fi în trend. Încă mai suntem societatea aceea în care fiecare ,,fură” cât poate, iar restul- supraviețuiesc. Încă mai suntem oamenii aceia care nu au înțeles ce înseamnă răspunderea, grija pentru client, necesitatea oferirii  calității, beneficiilor pentru a cere bani. E ciudat, căci sunt studentul de la Comunicare și Relații Publice, însă, dragă prestator de servicii, te urăsc când văd că nimic din spotul tău super nu se susține în realitate. Mă enervez la culme când fetele frumoase, cu uniforme și insignă au o atitudine de parcă oamenii care ți-ar deschide ușa sunt cerșători. Dragă brand-ule, fă ce spui în ziare, pe străzi și la tv. Fă ce susții. Mereu. Altfel, ești egal cu zero. Găsește ceea ce le trebuie oamenilor, vinde-le cinstit și onest, chiar dacă la început îi așezi pe scaun și îi ,,îndopi” cu poveste. Când ajung acasă și povestea s-a dus, după ce îți încearcă produsul trebuie să vrea să mai revină. Dacă sunt scârbiți nu ai făcut decât să joci teatru. Cu respect!