Cum trec toate…iute, usturând, măturând podelele pline de nisip, izbindu-mă în față, rupându-mi brațele. Spre sud o frescă e spartă și plină de ramuri de argilă, glod și pești morți, iar lângă umbrele cu Salcie bate vântul. Din șopronul de coaste rupte mi se șoptește că astăzi cineva o să ne trimită într-un alt loc. Vorbesc cu tovarășii mei de drum și îi instruiesc pentru această plecare venind de niciunde. Avem aici toată casa sufletului, iar acum trebuie să îngrămădim în buzunare ce încape, să zâmbim și să plecăm. De unde buzunare, domnilor? Noi nu avem nici izmene. Vântul bate în lat, astfel încât ne umflă obrajii și ne face să ne legănăm precum pânzele rupte. Râdem înfulecând niște carne mai mult crudă decât fiartă și ne-am lua la bătaie. Ne-am umple de sânge până la moarte numai să nu luăm ce putem și să o ștergem ca hoții de fecioare, cu mâna între picioare, ținându-ne boașele pline, pregătindu-ne pentru alte domnițe cu privirile pierdute și capurile goale. Nici noi nu suntem filozofi, dar nici ele nu știu că sunt dobitoace. Noi nu ne dăm cu părerea după ce am băut ca porcii să spunem că sufletul este acel ceva, făcut din altceva, a cărui existență nu o putem demonstra. La noi sufletul e ceva de carne, căci ne doare și când cineva ne întreabă ce avem arătăm ca proștii coșul pieptului, genunchii, poalele inimii, câlcâiele urlând de parcă diavolii ar trage cu colții de noi. Ochii ne sunt ieșiți din orbite și roșii ca la animalele bătute. Când ceilalți văd că nu știm ce avem ne consideră nebuni. Ne închid în acele închisori în care pute a rahat, lăsându-ne să ne privim unul altuia coastele prin pielea slabă și murdară. Ne uităm înspăimântați unul la celălalt întrebându-ne dacă nu suntem niște necurați, apoi din tavan se deschid niște trape și apă rece curge peste noi. E mijlocul lui decembrie și urlăm de frig. Nu ni se dă mâncare. Noaptea dormim în glod. Ne lipim unul de celălalt cu bărbățiile supte și încercăm să ne încălzim. Nouă..celor cu sufletele îndurerate, adică nebuni, ni se administrează două zile de carceră. Mulți mor, însă lumea nu are nevoie de schilozi, nenorociți și plini de ploșnițe. Uneori le culegem din părul negru de pe picior al celuilalt, le băgăm în gură și începem să mestecăm cu poftă. Ni se face mai foame. Timpul nu mai zboară. Lucrurile încep să vorbească. Din Pământ parcă ies spurcați cu mațe-n loc de picioare. Ni se închide mintea. Coșul pieptului crapă și curge puroi. Genunchii plesnesc și oasele ne intră-n stomac, iar poalele inimii se închid și fără sânge venele se usucă și simțim în gură gust de nisip. Câlcâiele se deschid și aerul intră în tălpi umflându-le. Strigăm la unison până gratiile se frâng și suntem liberi. Cine poate fugi când sufletul ia plesnit în el? Rămânem țintuiți pe loc și privim Cerul prin ochiurile de sticlă sparte. Ne dor ochii și plângem în hohote, apoi privim în jurul nostru. Mereu se găsește un curajos care să vorbească:
-Eu zic să ne tăiem tălpile și să fugim de aici.
-Ești nebun, întreabă cel mai fricos din toți și pare să uite o clipă de durere.
-Cred că buhăitul ăsta are dreptate. E singura scăpare.
-Nu vă dați seama că asta vor ei să facem, îndrăznesc eu să le moleșesc înflăcărarea, deși știu că e zadarnic.
-Te-am ascultat până acum, dar nu mai suportăm.
-Bine…nici eu nu mai suport, dar vreți să nu mai puteți păși și nici să nu mai lăsați urme pe Pământ?
-Știi ceva? Ne-am săturat de porcăriile dumitale. Cine dracu ne asigură că dacă pășim drept cineva ne va lua în brațe și ne va felicita pentru cât de oameni am fost?
-Taci, domnule. Poate că cineva chiar te va lua în brațe și pentru tot sângele pierdut îți va da liniște.
-Așa…să zicem că ai dreptate. Spune-mi unu care a venit să ne zică că cineva te ia în brațe pentru că te-ai spetit să fii bun și eu îți mănânc de sub fund.
Țoți își taie călcâiele și scapă. Pleacă și mă scuipă între ochi. Noaptea trece greu. Carnea îmi putrezește. Următoarea zi înnebunesc pesemne, căci nu-mi amintesc nimic. Ultima noapte mă apucă fericirea. Voi scăpa. Ies în lumina Soarelui și mă clatin pe picioare. Tovărășii mei sunt acum însemnați și cerșesc într-un colț. Când mă văd își pleacă privirile pocăiți. Mănâncă mucegai și sunt uzi de la ploaie. Mă așez lângă ei și cer să mănânc eu.
-Ce ați spune dacă v-aș duce un pic în brațe, îi întreb eu și ei zâmbesc ca niște copii. În fiecare seară după ce termin munca câmpului, îmi ostoiesc oasele mă duc în oraș și îi iau pe rând în brațe plimbându-i câteva străzi. Când ajung să mă așez cu capul pe pernă simt o oboseală vecină cu moartea. Mă dor brațele. Mă dor picioarele. Oare cum poate Dumenzeu să ne poarte pe toți în brațe și nu ne scapă niciodată?
