Dulcele perfid

Reconstruirea realitățiii, iar și iar, fără putință de împlinire, devine, în timp ce-i drept, o ucidere a sinelui; ca și cum ai fi un animal cu gâtul tăiat, gâlgâind în sânge. La 17 ani îl citeam pe Cioran, dar nu îl înțelegeam. Făcusem din suicid un răspuns fără să știu că viața presupune mult mai mult decât universul egoist pe care îl cutreierasem până atunci. Fără un scop precis, mi se părea că lumea este o cloacă de viermi. Nu eram departe de adevăr. Oamenii se mint, se falsifică, se vând, trăiesc o viață de mahala. Oamenii trădează, sunt fragili și puțini dintre ei mai au idealuri. Mi se face scârbă când întâlnesc un bărbat, or femeie, trecuți de 40 de ani, cărora nu le mai ajunge nimic și caută aprig iubirea de carne. Nimic nu-mi repugnă mai mult decât oamenii mânați de instincte, goi, parșivi, damnați unei nemulțumiri fără margini. Trebuie să recunosc..sunt subiectivă; oricum cu toții suntem cuprinși de această meteahnă. Suntem experiențele de care ne ciocnim și filtrăm totul prin prisma lor. Ceea ce urăm la ceilalți acceptăm la noi înșine și ne trezim scindați între ,,doar”, ,,poate”, ,,sunt” și ,,ar trebui”. Salvarea mea a venit când am îmbrățișat cunoașterea empirică. În adolescență îmi doream să-mi pierd mințile. Mi se părea ucigător de frumos să ajung la nebuni, asta până l-am văzut pe F. la secția de Acuți și am simțit că-mi scapă printre degete. Când s-a deschis ușa, nebunii veneau în valuri, în pijamale murdare, aidoma unor deținuți politici. Toți bolboroseau, se uitau la noi, ,,normalii” și ne cereau țigări. Un băiat la vreo 24 de ani, or de aceeași vârstă cu mine, avea o barbă lungă, murdară și se scăpase pe el. Rațiunea pe care o urâsem până atunci mi se părea un cadou frumos de la Deus. Firul acesta subțire care ne minte (sunt sigură că face asta) ne păzește cel puțin de un dezgust atroce. Am ajuns la 23 de ani să fiu neîncrezătoare, să mă joc cu cuvintele și să-mi placă să scormonesc în mințile oamenilor. Uitându-mă la toți oamenii care au muncit pentru niște pereți și acum își pun poze pe Facebook zâmbind forțat, tot în aceeași pereți, mi-am dat seama că este mai înțelept să-mi țin tot ce am în genți și să pot pleca oricând. Cred că a te lega de locuri și, mai cu seama de oameni, este inutil. Singurătea nu este ceva rău. E o prostie să fugi de ea. Știți clișeul acela ,,singurătate în doi”?. Nu e chiar o prostie. La ce bun întovărășirea? Pentru chirie plătită în doi, spălatul vaselor și futut? Am văzut mult mai multe cazuri de ,,iubire”, încât să lăsăm naivii să aștepte poveștile. Poți iubi departe de toată șarada asta de-a viața. Te poți îndrăgosti, iar și iar, fără să ,,intri în rândul oamenilor”. Să trecem peste subiectul iubire…căci e răsuflat și oricum sunt mulți ce scriu și mănâncă rahat despre…

Nu voiam să scriu inițial despre aceste nimicuri. Acum vreo două seri, când m-am îmbătat și stăteam cu o colegă în frig, ținându-ne strâns în brațe, m-a podit un râs ciudat uitându-mă la cer. Înghețasem în brațele prietenei mele…nu-mi ceruse niciun cuvânt. Mă lăsase să beau până mi se întorsese stomacul pe dos , să râd și să înjur, fără să mă întrebe ce am pățit. Nu-mi place deloc când mă întreabă câte cineva dacă sunt bine. Nu sunt rău. Nu mă doare sufletul, or mintea. Doar…levitez în colaps și sfârșeală. Aștept să treacă lunile acestea două…să am 23 de ani și să-mi iau viața de la capăt. Cineva ar putea spune…,,ok, și ce dracu e cu aceste două luni? Dacă tot ți-ai propus să o iei de la capăt, fă-o azi.” Nu e așa. Nu sunt omul care astăzi să spună că albul e negru, iar mâine să se răzgândească. Cel puțin nu fac asta când vine vorba de lucruri serioase. Trebuie să trec de cei 22 de ani care, fie vorba între noi, nu au fost deloc răi. Mă întrețin de ceva vreme singură (singură nu este egal cu vreo finanțare de la vreun iubițel cu burtă și ani la activ), de bine de rău, îmi continui studiile, plănuiesc să încep să scriu o carte 😀 , mă voi reapuca să militez împotriva avortului, un alt loc de muncă. Nu văd altceva acum. Nu caut să evoluez decât profesional, să-mi pun la punct cunoștințele și să citesc psihologie.  Vreau să știu mai multe despre fotografie, film și teatru. Nu înțeleg fetele de vârsta mea. Am putut fi o vreme prietenă cu băieții, putând să intru-n pielea lor, dar acum…mi se pare și asta o porcărie. În continuare, îmi plac bărbații mai mari decât tata 😀

La dracu cu toată lumea. Decât o clipă printre oameni, cu subiectele lor infantile, mai bine o noapte albă citindu-l pe Kafka. Decât o relație senilă cu un tip, care după ce te amețește cu părerea lui despre viață, îți arată că este o pulă și atât….mai bine nimic. Dacă aș fi bărbat în societatea de astăzi probabil aș fi la fel. Femeile nu ar trezi mare lucru-n mine. Mi-aș dori doar să le fut. Haleluia cu personalitatea mea hibridă. Îmi plac  la nebunie oamenii care își ajung lor și nu trăiesc într-o cușcă. Respect oamenii care au trecut de rețetarul vieții..și și-au găsit un drum. Și da, sunt niște ,,nebuni”. Dar nebunii nu renunță la ceea ce au sau cred, chiar și când ,,societatea”îi îndoapă cu ,,pastile”. Ei merg înainte, ucid și mor, supraviețuiesc și renasc.

Sper să ningă, să rămânem blocați în mințile noastre, să facem ,,sex” cu cunoaștere, să explorăm nu pizde, ci viața și înțelesul ei. La dracu cu toată prostia de pe lângă Crăciun. Petreceri, cârnați, îmbătat și futut. Unii oameni sunt nătângi rău. Dacă nu mai scriu până la fericitele evenimente, să fiți întregi.

Anunțuri

12 gânduri despre “Dulcele perfid

  1. calinakimu zice:

    Nu disprețui semenii pentru INCONȘTIENȚA LOR…Când judeci pe cineva…nu-l judeci pe EL, pe cel ADEVĂRAT…judeci o stare de alteritate a acestuia, o stare de profundă ignoranță, de adormire…Nici cel mai sfânt, drept, corect OM, nu este mai presus decăt ceea ce este ÎNALT în FIECARE din NOI.
    Sexul, energia acestuia, este cea mai mare energie cu care venim pe Pământ…Sublimarea, transcederea acestuia… este IUBIRE.

    1. samewhiteblue zice:

      Nu disprețuies, nici nu urăsc, nici nu am gânduri rele asupra acestor oameni…chiar deloc…Dimpotrivă 😉
      Nu cred deloc în ,,iubirea” ce implică trupul. Nu o neg, o practic, dar nu cred în ea.

      1. samewhiteblue zice:

        Da, dar nu poate fi definită de o bucată. 😉
        Iubirea de carne este insignifiantă în opinia mea. Asta știu la 23 de ani. Dacă, atunci când voi crește, voi ști altceva, nici o problemă. Nu țin la certitudini. Vreau să mă îndoiesc dacă se poate. Nu mă pot îndoi însă acum…căci o simt din suflet.

      2. calinakimu zice:

        Iubirea este o energie uriașă care nu este nici emoție, nici sentimente, care nu ține nici de gândire. Vine pe negândite…dacă ești pregătit s-o primești. Iubirea carnală poate fi transcensă, dar este o etapă ce nu trebuie minimalizată.

      3. samewhiteblue zice:

        Mi-ai mai scris aceste lucruri acum…jumătate de an (cred). Nu poți transcende ceva vremelnic (iubirea carnală ține de trup, cel mai firav dintre toate). Și tocmai pentru că iubirea nu are nici în clin, nici în mânecă cu emoțiile/sentimentele (?)…nu poate să se agațe și de ceva atât de firav precum e carnea din noi 😉
        Avem opinii diferite. \Trăim diferit iubirea. Când voi ști că avem dreptate, ne vom război pe bune. Acum să zâmbim 🙂

      4. calinakimu zice:

        Despre ce război vorbești? Tu chiar crezi că știi ce este iubirea. Sincer…mă îndoiesc și asta nu trebuie să te supere…Poți zâmbi în continoare și poate…poate.

      5. samewhiteblue zice:

        Uitași să pun ghilimelele. Iubirea nu poate fi știută, nu am pretins asta. Am spus doar ce cred din prisma a ceea ce sufletul meu, or mintea, poate dibui 😉
        Dacă tu știi (și în felul tău o faci, ca noi toți de altfel)hmmm…poți face parale bune cu iubirea 😀
        Nici vorbă de supărare. Fiecare ,,mâncăm” credințele/gândurile/ideile avute. Și dacă înghițim în sec sau rămânem dracului fără aer o facem pe pielea noastră.
        Astfel, sunt pregătită să fiu sătulă sau să crăp de foame cu părerea mea.Poate….poate dacă zâmbești și tu… e mai bine 😛

      6. calinakimu zice:

        Zâmbesc tot timpul…dar nu se vede pădurea de copaci…Paralele și iubirea merg ca rața și clarinetul…dar ție iți place stilul… ad abrupto. Nu-i bai…fii tu însăți.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s