Prolog in-ADAPTATUL

Te-am vândut la ,,fiare” vechi aseară și am luat o nouă versiune a ta, de pe colț. Colțul era nou și tu străluceai, râdeai ca o ,,dobitoacă” și-mi spuneai insistent să te duc acasă. Mă uitam la tine și de abia așteptam să te văd întinsă pe canapea, cu picioarele desfăcute, să nu-mi scapi printre degete, să te pot mușca în voie de coapsele și sânii tari. Erai prea nouă pentru mine și tot șopteam ,,să-mi bag pula” cu respirația joasă, aterizând în fularul gros, temându-mă să nu mă vadă cineva atât de ratat în comparație cu tine. Aveai pantofi roșii, decupați și erai desculță. Când pășeai zăpada îți intra în pantofi și în loc să-ți fie frig, îți era cald. Aș drăcie, ce femeie, mi-am zis și te-am lăsat să faci ce vrei. Ai vrut pâine caldă, ai vrut prăjituri, să vezi brazii, să vezi bărbați și femei goale, cum se iubesc cu dezgust. Ai vrut să mă vezi gol, mergând cu tine-n februarie pe drumuri. M-am gândit că ești stricată sau că eu am îmbătrânit. Mă gândeam umil cum o să te fut eu pe tine, să te mulțumesc și să fii fericită a doua zi dimineața, când oricum vom fi obosiți și sătui, dorindu-ne să rămânem singuri. Cu desăvârșire singuri, să dăm drumul la apă și să ne spălăm de toată noaptea nenorocită pe care am trăit-o. Mi-ai spus că îți plac cearșafurile reci, perdelele vechi, melcii, scoicile, Salcâmii, că taci și că poftești să zbori. Nu puteam ține pasul. Mă uitam la sânii tăi brăzdați de alunițe și îmi venea să-i mușc în ger. Nu era nimeni pe drum. Tu dansai și umbra  ți se mărea halucinant. Cuprindeai tot drumul. Mergeam umil în spatele tău. Îți încăpeam sub păr ca sub o aripă. Îmbrăcată în negru, râzând, apropiindu-te fierbinte de mine (parcă ardeai) aveai ceva din isteria morții. Când mă uitam în ochii tăi voiam dureros să te iau în brațe. Să am niște brațe mari, încât să te înghit întreagă în piept, să gemi și să te frămânți puțin, dar să vrei mocnind să rămâi în mine. Recunosc. Erai atât de frumoasă încât m-ai făcut să visez că aș putea scrie și visa din nou. Să scriu, să dansez, să vomit, să scriu din nou, să beau, să te fut, să visez, să te sărut și să scriu. Din nou. Iar și iar. Să scriu cu mâinile pe tine și să rămâi murdară de mine. Oboseam lângă tine. Am vrut să te duc înapoi și să o iau pe vechea tu. Dar colțul dispăruse. De parcă nu fusese acolo.

*

Am ajuns acasă. Te-ai dezbrăcat repezit și ai aruncat hainele pe jos. Erai arătoasă (ar trebui să te descriu în metafore, dar nu mă pricep). Am început noi să ne futem. Ne chinuiam. Nu găseam o poziție. Tu erai luată de val. Eu eram gâtuit de emoție. Îmi venea să-ți tac. Te grăbeai ca naiba. Mă gândeam că așa nu o să ne mai futem de fapt niciodată. Nu pricepeam nimic. Nu știu când s-a terminat, dar m-am trezit cu tine, idee, trântită în acest nou text, care o să moară prematur precum altele și altele…căci eu sunt o curvă spoită frumos. Dacă trebuie să fiu sincer până la capăt…îmi plăcea mai mult când erai o fiară veche.

Anunțuri

30 de gânduri despre “Prolog in-ADAPTATUL

      1. samewhiteblue zice:

        Parcă nu era vorba de vreo emoție. De unde a apărut sensibilitatea?
        Trecând de mica glumă, dreptatea da, ar trebui să fie o normalitate. Inconștiența este o stare de alteritate, nu avem poate dreptul să o judecăm 😉
        P:S Nedreptatea mea este superioară 😀

      2. calinakimu zice:

        A constata compasional…nu înseamnă a judeca…Ăn sine a judeca este o atitudine absurdă. Cel judecat pentru ceva săvârșit acum sau altă dată nu este CEL ADEVĂRAT. Poate fi cel inconștient ÎNCĂ. Cel adevărat NU poate fi judecat, iar cel de acum nimeni nu are dreptul să-l judece pentru că ÎNCĂ nu este…cel adevărat.

      3. samewhiteblue zice:

        Uh! Citindu-te mi-am adus aminte de scrisorile lui Seneca. Și el…găsea mereu…o cale spre bine.
        🙂
        Numai că noaptea aceasta cu muzică murdară, la maxim…dans și scris e prea grea pentru dreptăți, or dimpotrivă.
        Glumeam 😉
        Sper că nu ești în spirtul Crăciunului. Ieși din el :))

      4. calinakimu zice:

        Vezi tu…vorbesc de murdărie, dar n-o recunosc, vorbesc de nedreptate, dar n-o recunosc, de rău, de tot felul de nebunii, dar pe care nu le recunosc ca atare. Repet, sunt stari ale inconștienței. Referitor la spiritul evenimentelor…nici în astea nu cred. Starea mea este de BINE, de BUCURIE, de relaxare… ca normalitate.

      5. samewhiteblue zice:

        Sunt curioasă (care tipă nu-i? 😀 ) ,,normalitatea” ta e o linie dreaptă? Dacă da, nu-mi răspunde. Vreau să cred că linia aceasta are și colțuri, momente când deraiază (în sensul bun).

      6. calinakimu zice:

        Este mai simplu decât pare…meditația m-a ajutat să cunosc TĂCEREA ca stare normală. Bineânțeles, când este cazul revin la viața cotidiană, dar starea de bine, de bucurie nu mă părăsește, mă însoțește ca umbra. Starea de martor, aceea a centrării, de care vorbesc în articolele mele, sunt ipostaze în care trăiesc intens, ăn care sunt cu adevărat viu. Colțurile de care vorbești tu…nu mai zgârie…nu mai sunt propiu zis colțuri. Asta încerc să le explic oamenilor, posibilitatea de a trăi NORMAL și normal înseamnă fericit, bucuros, chiar extatic…Nu sunt vorbe mari, sunt REALITĂȚI ale PREZENTULUI.

      7. samewhiteblue zice:

        Ah, scuze, nu voisem să se înțeleagă că sunt colțuri care zgârâie, dimpotrivă. Voiam să existe și momente de ,,cu adevărat viu”. Oamenii nu prea înțeleg mereu, se împiedică de nimicuri, or nu vor să vadă ,,întregul”. Este normal, nu suntem dotați cu o super putere să vedem înainte, pe termen lung. Ne uităm la prezent, un pic în urmă și facem presupuneri în legătură cu mâine. În cele din urmă, îmi place să cred, toți își găsesc drumul. Nu toți reușesc să trăiască așa…cu o umbră, să revină și la viața cotidiană, să aibă și momente de high ,,tension”. Trebuie exercițiu pentru asta…căci altfel se duce dracului totul 😀 Nu știu ce înseamnă tăcerea…în cazul tău; la mine (dacă contează 🙂 ) este închidere. Las un pic totul deoparte și sunt eu cu ,,eu”. Narcisistă, or nu, îmi cam place tăcerea aceasta!
        P.S. Unii oameni când aud de meditație și alte lucruri din această sferă pun la îndoială, le consideră doar vorbe mari, dar nu e și cazul meu. Știu că atunci când crezi ceva cu tărie și îți mâni ființa spre acel lucru, se întâmpla aidoma. Poate că tu ai găsit răspunsuri la întrebările pe care le aveai. Eu de abia încep să merg. Nu am nimic la mine. Dacă am avut ceva înainte (mă îndoiesc) am aruncat. Nu vreau să iau nicio certitudine cu mine (am ,,urât” mereu metoda tenacității de fixare a convingerii). Știu doar ce contează și ce nu (subiectiv, desigur). Astfel, tristețile și bucuriile sunt responsabile. Am momente când mor de durere și altele când plutesc. De o bucată de vreme, mor plutind și cred că am evoluat un pic 🙂

      8. calinakimu zice:

        De foarte tânăr am ȘTIUT, nu mă întreba de unde, că viața este mult mai mult decât a încercat educația familială și apoi cea școlară să mă convingă că este. Am fost și sunt un rebel care a intrat în coliziune cu trecutul pe caruia nu-i dau nici putere, nici autoritate, pe care nu-l procesez ca să-mi construiesc vise, iluzii, viitor. A urmat o perioadă în care am citit numai ceea ce am simțit că am nevoie să citesc. Am citit enorm, ca mai apoi să realizez că este nevoie să scap de acel balast. Este drept, multe din cele ce le citeam aveam certitudinea că le știam dinainte, iar acum doar le reciteam. Filosofie occidentală clasică și modernă, orientală, mistică, religioasă(mistică instituționalizată), sacra, maeștrii tibetani, zen, vedele, upanișadele, esoterism…mă rog …o grămadă. Bineânțeles că aveam mari problem cu mediul familial, școlar și mai apoi social. Familia m-a dus la doctor, crezînd că am ceva la cap… Pe vremea lui Ceaușescu printr-un miracol am scăpat nearestat. Oricum eram proscris. Tata a fost ofițer și arestat că a luptat împotriva rușilor. . De foarte devreme am aflat că trecutul moare în prezent, iar viitorul nu există decât numai ca prezent că totul este PREZENT. Descoperirea prezentului a reprezentat marea cotitură.
        N-o mai lungesc…este nevoie să înțelegi la început că ești pe cont propriu, chiar daca ulterior vei descoperi ajutorul primit din partea EXISTENȚEI. Acest ajutor este pe măsura fervooarei, devoțiunii, nevoii tale, deschiderii, acceptării miracolului…Urmeaza marele potop, care este întâlnirea cu IUBIREA adevărată. Micile revărsări sunt de la… apa de ploaie. Îți pot spune și pot spune altora pe blog despre calea mea. Acum am perspectiva ei…daaar nu numai că nu folosește nimănui, poate chiar face rău…Fiecare este nevoie s-o descopere singur, să transceadă ce este de transcens, să trensforme ce este de transformat, dar să știe că TOTUL stă în puterea , la ÎNDESUFLETUL fiecăruia.
        Ce scriu eu pe blog sunt DIRECȚII CORECTE de găsirea propriei identități, nu de căutare, cautarea fiind un proces ce ține de trecut, de găndire. Găndirea este una dintre marile piedici, ea este eminamente trecut mort, ține de timp. Procesul centrării este unul meditativ, atemporal, iar al relaxării, al descoperirii MARTORULUI este esential.
        Sunt multe de spus și mai ales…de FĂCUT. Dacă ai răbdare să citești cele ce le scriu eu pe blog…vei vedea că nu vei găsi acolo nici o cale concretă. Vei găsi însă…nenumărate DIRECȚII verificate, cu valoare generală. Nu este o aroganță această pretenție… este vorba de TRĂIRE, de libertate, iubire, adevăr…Acestea nu-mi aparțin nici mie, nici lui Iisus, nici lui Budha, nimănui…Ele aparțin EXISTENȚEI , care o data descoperită… cornul abundenței se revarsă.
        Cu siguranță CALEA este unică, dar DIRECȚIA este doar UNA singură…și cea mai importantă.

      9. samewhiteblue zice:

        Fiecare are un ,,haos” al sorții pe care trebuie să-l priceapă. Eu am început total pe dos, nevăzând nimic în viață, căci am avut experiențe dureroase de copilă. Mi-a luat ceva vreme să știu că nu trebuie să fii rezultatul experiențelor. Mi-au trebuit aproape 6 ani ca să accept că pot schimba totul prin pocnitură de deget, doar privind diferit lucrurile, sperând, luptând, făcând ceea ce e corect, fără să mă plâng. Sunt extremistă, nu-i dau crezare lui Aristotel cu calea de mijloc și de aici toate ponoasele. A fost bună ziua când am pus totul la îndoială și am vrut să știu eu…pe viu, ce înseamnă…orice. Vezi…este atât de ușor să vorbim retrospectiv, dar totul e fragil. Mâine e o nebuloasă. Tocmai de aceea, după ce am aruncat atâtea, mi-am păstrat acel stil abrupt despre care îmi vorbeai. Mă încred mai mult în ceea ce simt, decât în ceea ce gândesc. Mintea ne minte. Știu sigur.
        Mai cred că atât direcția cât și calea trebuie să îți aparțină. Or sunt doar o puștoaică îngâmfată de 22 de ani? Se poate 😀

      10. calinakimu zice:

        Faptul că am fost făcuți să credem că viața este o luptă, este o altă crimă a educației. Pocnitura de deget de care vorbești este corectă, dar ea este consecința unei puneri în STARE. Vei realiza, când vei realiza…că totul este REVELAȚIE, dar pentru asta tu trebuie să fii conștientă că ești TOTUL prin…NIMIC.
        Măine nu există decât ca ACUM, iar ieri este MORT. Ăsta este secretul…să fii ăn PREZENT total, fără a lăsa spațiu, adică timp. Prezentul este atemporal, este singura REALITATE.
        Gâmdurile, sentimentele emoțile cu care te identifici de multe ori NU TE REPREZINTĂ. Tu ești TU !!!m ești CENTRUL ființei, nu periferia. ca să funcționeze intuiția este nevoie să scapi de acel bruiaj al minții, de aceea este nevoie de TĂCERE, care este infinit mai mult decăt liniștea…

      11. samewhiteblue zice:

        Am citit astăzi un text la tine și am văzut ce crezi despre luptă. Sunt de altă părere. Oamenii au colțuri pe care trebuie să le șlefuiască. Aici e lupta. Mersul până la revelație, meditație, cale, direcție…e luptă. Fiecare zi în care ne trezim și mergem la muncă pentru câțiva lei e luptă. Să nu ne mințim, viața are și părți care nu se potrivesc cu meditația. Părintele, or copilul bolnav, datoriile, dorințele, responsabilitățile fac parte din luptă.
        Cum poate nimicul să genereze totul? Înțeleg când spui că nu ne trebuie decât pe noi înșine să fim întregi, dar…ca să fim noi trebuie să facem față circumstanțelor. A nu te lăsa falsificat e o luptă. Când spui că ,,tu ești totul”, dincolo de faptul că mă gândesc automat la solipsism, simt un soi de egoism care te rupe prea mult de real. Este bine să nu ne refugiem prea mult…în sisteme și vieți care sunt prea închise. Nu avem timp în această viață să o cunoaștem ca să ne retragem în pustiul nostru și să spunem că am făcut asta pentru că ne este cunoscută. Nimeni nu poate spune că alege un drum, departe de toți și toate pentru că așa crede. Nu ai de unde ști ce e pe celălalt drum 😉
        De acord că astăzi este atemporal, dar să nu uităm că astăzi este o consecință a lui ieri și o condiție necesară pentru mâine. Este drept, sună bine ce spui, dar viața are ifosele ei.
        Gândurile și emoțiile sunt vremelnice, deci nu ne reprezintă, poate, dar să nu uităm că unele sentimente ne însoțesc chiar înainte de a fi. 😉

      12. calinakimu zice:

        Să nu te superi…dar nu viața are ifosele ei…TU ai ifose. Este surptinzător câte prejudecăți, câte condiționări ai pemtru o vârstă atât de tânără( ?!).
        Pentru ați răspunde trebuie să reiau multe idei aflate în cele aproape 400 de articole. Am un ciclu de articole despre religiozitate, cred că DACĂ le vei citi…mă vei și te vei …înțelege mai bine. Este nevoie să înțelegi că trăiești prea mult în MINTE, de aici trebuie să pleci, de la echilibrarea energiilor.Multe din problemele pe care le afirmi…NU există în realitate, sunt pure invenții, care nici măcar nu-ți aparțin, pleci de la un …DAT, ioar acel dat este ireal, în ciuda faptului că am construit pe el…De aceea toate construcțile oamenilor sunt șubrede, se tot prăbușesc…Oricum, acestea se află doar la periferia ființei, iar CENTRUL nici nu există …încă.

      13. samewhiteblue zice:

        Zâmbesc întreg! Când îmi spui să nu mă supăr îmi dau seama că te raportezi la mine ca la o tipă supărăcioasă, care nu poate să ducă o discuție, fără să-și verse năduful feminin :)) Și, astfel, mă consideri inferioară (nu neg că oi fi din multe privințe 😉 ) și tot ce spun iei de greșit, or rău și te mână mintea să-mi demonstrezi că e altfel, că eu fac gafe și nu-i nimic de capul meu 😀
        Prejudecăți și condiționări. Hmm. Mă îndoiesc. Nu știu dacă ai plâns vreodată de foame, dacă ai stat pe drumuri, dacă nu ai avut de niciunele, dacă nu aveai pe nimeni și unde să-ți pui capul pe pernă…să vezi atunci că viața, da, are ifose. Să ai vreo cinci ani și să dormi în frig, în grădină, să îți pui capul pe Pământ înghețat și să vrei să vină ziua, că poate o să iasă Soarele…sau să aștepți să ajungi la bunici să mănânci ceva că nu mai poți. Acestea nu sunt invenții, dragul meu 😉 Sunt realități dure, parcă de netrecut, căci nu ai puterea necesară și resursele să le depășești. Copilul nu trece peste acestea, adultul se ciocnește de alte ,,sărăcii” și se luptă amarnic pentru un colț de pâine. Ți-aș mai spune, dar sunt lucruri personale și nu vreau să mă scald în văzul lumii. Tu vorbești despre un calm după ce ți-ai făcut niște condiții ce țin de dat. Nu toți le au însă 😉
        Surprinzător cum în dorința de a-mi demonstra că ai dreptate, vezi totul prin prisma căii tale. Dragul meu, lumile suspendate se pot prăbuși mult mai lesne decât cele care sunt infipte într-un pământ comun, al tuturor. Al limitelor și suferințelor de om. Pilonii aceștia care par ,,sacri” îndepărtați de ,,profan” pot fi iluzii frumos gândite drept certitudini, căci să nu uităm că suntem limitați. Firea noastră nu ar suporta să cunoască într-adevăr lucrurile, căci ar plesni. Drept oameni operăm cu variante (de energie sau ce dorești) suportabile. De ce nimeni nu găsește un răspuns ultim la o întrebare? De ce există mereu alta, ad infinitum? Totul e părelnic și vremelnic. Sistemele pe care ni le creăm sunt validate de noi înșine (inconștient). Te îndrepți spre ceea ce vrei să crezi, spunând că ai renunțat la minte, dar tocmai ea te duce pe drumul care îți convine cel mai mult. Tu te duci pe drumul care ți-e pe plac și crezi că e valid. Te minte mintea. Te duce acolo unde ți-ai stabilit tu, făcând o schemă din dorințe și vise refulate or nu în inconștientul ,,ud”. Sper ca nu toți oamenii cu căi găsite să fie atât de vârtoși în exprimare. Când întâlnesc pe cineva care vrea să-mi demonstreze că are dreptate mă îndoiesc teribil. Un om matur, în opinia mea, este cel care nu vrea să demonstreze că are dreptate, căci știe că nimic nu-i absolut și sigur.
        Să nu înțelegem libertatea prin renunțarea la credințe, iluzii, dorințe, or vise. Renunțând la ceva pentru a fi liber obții o libertate cu prețul renunțării, care oricum este subiectivă și limitată. Libertatea este, poate, atunci când cu ceea ce crezi, ai, spui poți fi pe deplin. Nu este sclav cel care consideră că sufletul îi vine de la Deus, or alt zeu de exemplu…căci el își face drum și se ,,îmbracă” cu ceea ce consideră de cuviință. Au fost mulți oameni care și-au negat firea retrăgându-se în diverse certitudini și au fost izbiți de suferințe mici, organice, care s-au nărut în fața Ideii. Și am pățit-o pe pielea mea…la 19 ani când, după ce mă jucasem vreo trei ani de-a moartea, îndrăgostită de Cioran, am cunoscut-o mai îndeaproape și m-am cutremurat. Nu îmi era frică să mor…chiar mi-aș fi dorit în acel moment, căci nu aveam nimic, dar nu eram gata să-mi las omul în urmă, lumea, posibilitățile încă neîncercate. Durerea fizică mă răpunea. Îmi zdrobea umerii, pieptul și picioarele parcă. Cerul mi se părea aproape de geam. Mi-am zmuls perfuzia, m-am târât cu sânge curgând până la fereastră, mi-am lipit capul de peretele rece, care mirosea a mucegai și mi-am promis că voi ,,prinde” dimineața.Nu mai văzusem răsăritul de vreo doi ani, căci sufeream de insomnii și dormeam ziua, iar noaptea o ,,pierdeam” citind. Câtă fericire că ajunsese Răsăritul lângă fruntea mea vânătă cât mă împinsesem în perete de durere. Și mi-am dat seama cât de fragile erau ideile mele legate de moarte, căci erau răpuse de, poate, instinctul supraviețurii. Sau de o maturitate crescută într-o noapte.
        nu știu de ce îți tot povestesc….:D

      14. calinakimu zice:

        Chiar nu zâmbesc citindu-te…Îți aperi cu dinții nefericirea , nedreptatea, suferința…Mai mult decăt atatât, tu te identifici cu aceastea, consideri că îti dă dreptul să-i judeci pe cei care au huzurit, că le-a fost dat să huzurească, că NUMAI tu ai dreptul să cunoști o realitate cu care tu te identifici. Că știi tu ce știi… Ce să fac acum?! Să intru în jocul tău și să ne războim în suferințe?! Ce-ai mai fi tu fără carapacea experiențelor traumatizante? Realizezi cîte resentimente ai adunat?! Nu te JUDEC…constat cu toată compasiunea, dar nu pot intra în jocul tău… Da, ai un munte de condiționări, dar asta nu te face inferioară sau superioară… iar faptul că orgoliul a reacționat, este absolut firesc.
        Nu vreau să-ți demonstrez NIMIC. Doresc ca fiecare semen să-și găsească sensul, iar sensul este FERICIREA, asta spus în doua cuvinte. Dar o asemenea abordare se vede treaba că-ți minimalizează experiențele traumatizante. Să viu acum să-ți spun că trecutul este nevoie să fie ars…este pentru tine o împietate…
        CALMUL meu este rezultatul zbuciumului…dar eu nu vorbesc despre calea mea…este unică și deci irelevantă. Nu-mi apăr nici un statut, nici o notorietate sau vrun interes… Pot indica pentru CINEVA direcția corectă… De unde știu că este corectă…ȘTIU !!! Eu nu invit să fiu acceptat, doresc ca fiecare să nu mă creadă pe cuvânt…SĂ EXPERIMENTEZE.
        Tu presupui că eu trăiesc într-o lume suspendată…asta poate(?!) din cauză ca susțin detașarea, starea de martor, relaxarea…. Tu n-ai citit decât în viteză și pe sărite cele ce spun eu și te legi de lucruri scoase din context. Sunt mai ancorat în realitate decât crezi tu, dar nu în realitățile condiționate de trecut… Viața te-a făcut să fii practică, să raționezi acolo unde este nevoie de INIMĂ, dar tu ai justificări pentru această atitudine.
        Aș avea încă multe să-ți spun…dar nu rezonăm, tu nu poți empatiza decăt cu suferința, tu nu vrei să ieși la LUMINĂ, dai numai colțul perdelei la o parte…și-l lași repede să cadă înapoi… Parcă ai fi un copil suferind de progeria…spirituală. Nu te acuz, nu te laud, nu te disprețuiesc. Chiar n-ai înțeles că nu sunt interesat să PAR CINEVA, să par ceea ce nu SUNT ?! Repet, am luat decizii în viață și am trecut prin lucruri greu de dus…Dar astea m-au ELIBERAT. Sper că și pe tine te vor elibera…cândva.

      15. calinakimu zice:

        Ți-am mai spus…poate, zțmbetul interior nu mă părăsește, dar compasiunea nu este zâmbet de dragul zâmbetului…
        Să știi că zâmbetul, turnul de fildeș, cum îți place să-i zici…a fost comstruit cărămidă cu cărămidă, iar temelia este pe stâncă și asta nu este aroganță.

    1. samewhiteblue zice:

      Vă mulțumesc frumos. Sărbători edenice și dumneavoastră, cu un An Nou îmbâcsit de fericire și iubire. Să vă fie bine și întreg. Multă sănătate dumneavoastră și fetiței minunate ce o aveți. Vă îmbrățișez!

  1. carnaj zice:

    As fi vrut sa ma bag si eu in discutia voastra dar o sa stau pe margine. Simona ma bucur enorm ca te-ai intors (desi nu ai fost niciodata plecata) si nu stiu de ce dar ma bucur ca ai sters toate posturile si incepi iar, cred ca o sa te ajute mult lucrul asta.

    P.S. Imi e dor de nenorocitul ala din Martursri (sau cum dracu se scria).

    1. samewhiteblue zice:

      Dacă simți să spui ceva, orice, te îndemn întreg să mă lași să știu. Sunt aici pentru oamenii care vor să-mi spună ceva 😉
      Și mie mi-e dor tare de nenorocitul acela din Mărturisi. Cred că voi rescrie textul…Poate îmi aduc aminte pasaje. Mai am pasaje rătăcite pe FB. Da, pe nenorocitul acela l-aș face din nou, căci îl iubesc…deși nu e un om pe bune.
      La cum scriu cineva ar putea crede că mi-am pierdut mințile.
      Îți mulțumesc tare. M-ai făcut să zâmbesc.

  2. carnaj zice:

    Ma bucur sa stiu ca nenorocitul s-ar putea intoarce, cred ca ar fi chiar mai bine intr-o alta forma. Desi nu prea am comentat (doar de 2 ori si de pe alt cont) te urmaresc de mai mult de un an cred, imi aduc aminte ca intr-o noapte incepusem sa citesc blogul de la primul post, pe atunci aveai 51 de posturi (asta a fost cu cateva luni in urma, multe luni in urma).

    1. samewhiteblue zice:

      Aveam de gând să îl mai scriu pe nenorocit, căci e personajul în care sunt eu în voie și viața rămâne undeva în urmă de tot, se dizolvă în fante lungi; îmi tremură pieptul și uit. Mă uit și mă amintesc în timp ce scriu.
      Ah, misterul acesta. Mă supui la „chinuri”. De-ai ști cât îmi voi mai toci mintea să dibui cine ai putea fi 😛
      51 de posturi. Of, scriam tare copilărește, dulce, adolescentin. Eram, sau mi se părea, că sunt îndrăgostită la începuturile blogului. 🙂
      Când am șters tot de pe blog vedeam titlurile și îmi aminteam momentele când le scrisesem, ce simțeam.
      Încă mai sunt un copil tremurând de iubire 🙂 O iubire fără chip, nume…țesută din cuvinte, tremurând în bătaia rândului!

  3. carnaj zice:

    Nu e nevoie iti amintesti cine sunt …un nimeni si da posturile tale era destul de siropoase la inceput :)) oh ..si mai erau poeziile.. pentru ultimul rand nu mai am cuvinte.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s