Jurnal de aproape 23

S-a dus și toată prostia aceasta de pe lângă Crăciun. Acum că toată lumea a mâncat cârnați, unii s-au mai logodit și legat pe viață, s-au plâns că nu au avut zăpadă, s-au futut pe îndelete, mergem mai departe. 😀 Nu am dormit de vreo câteva zile. Sunt aproape pietrificată, cu băutura în mână și stomacul întors pe dos. Lui F. îi este rău din nou. Refuză să urmeze tratamentul. Miile de kilometri ce ne despart mă apasă greu. Când închid ochii îl revăd cum era la 18 ani, iar eu eram o șchioapă de om. Izbucnesc în lacrimi. Un plâns isteric îmi accelerează bătăile inimii, îmi amorțește membrele și totul se dizolvă cu greu, în pânze rupte, de culori diferite, care se amestecă, îmi intră în gât. Plămânii, fără aer, se umflă. Simt o lovitură groaznică în moalele capului și amețită strâng pumnul. Unghiile roșii îmi intră în carne. Sângele, prea subțire mi se pare mie, țâșnește cu ușurință. Scriu aceste câteva rânduri de vreo șase ore. F. a fost mai mult decât un Tată pentru mine și mi-a salvat viața (aceasta nu este o metaforă) de nenumărate ori. Îl iubesc cu o forță aproape de nebunie și….faptul că nu îl pot ajuta îmi zdrobește ființa. Mi-ar fi plăcut să nu fiu un om propriu-zis, ci o bucată de carne și simțiri, or aparența lor, ca să pot juca rolurile cuvenite. Să pot fi ceea ce unii oameni au nevoie, să-i întovărășesc prin viață și să nu îi părăsesc. Să pot fi toți oamenii de care ceilalți au nevoie.

Toate vizitele de Crăciun m-au zdrobit. Toată lumea s-a uitat la fața mea plânsă, la ochii cu cearcăne și m-a întrebat ce dracu am. Eu am știut doar să rânjesc prostește. Mama a spus că am niște lucrări de terminat. Nu am lucrat nimic, deși ar fi trebuit să finalizez o grămadă de nimicuri. Apoi, au venit laudele acelea senile. Că vai studenta noastră. Că vai…că vai. Aș drăcie, m-au scos din sărite.  Unde mai pui că toată lumea era interesată dacă am prieten și, deci, dacă are cine să mă fută. Cum dracu să le explici că tu iubești un om (sau ideea lui) și că…nu îl poți uita? Că nu dai doi bani pe iubirea de carne și nu ai nevoie de o pulă? Treacă-meargă, din glumă-n glumă, reușeam să trec de interogatoriu, înghițeam fără să mestec câteva prăjituri și toată lumea era fericită. Noaptea am dansat cu muzica explodând în căști. Apocalyptica și Metallica asezonau fiecare vibrație. Muzica lui Brahms și Rachmanioff se prelingea pe tâmple, se rotea pe obraji și-mi stătea în palme. Mă simțeam uneori întreagă și nemuritoare. Am momente când simt că sunt fără sfârșit. Aidoma unei note fără de care niciun cântec nu ar putea fi. Vreau să colind prin grădini pline de flori și primăvară, la brațul lui F., să-i spun câte și mai câte, povestindu-i viețile care au năvălit între timp în lume, câte dureri s-au ridicat din fericiri și câtă lume s-a prăpădit în câteva luni de frig. ,,Nu știu alții cum sunt”, vorba lui Creangă, dar eu dansând și scriind mă pun la adăpostul unei clipe fără sfârșit.

Mijlocul acesta fără sfârșit, duios și plăpând, departe de toată viața, este duios. Calmul puterii zbuciumate de a merge te împresoară cu iuțeala timpului. În gură îți stau cuvinte nerostite și știi, printr-o forță străină și incapabilă de a se lăsa văzută, că ai putea să fii un nenorocit frumos, șezând turcește în sufletul tău, rupându-ți rănile, aruncându-le pe jos, prefăcându-te în salcâm. Un salcâm cu coajă tare. Sunt bolnavă. O bolnavă închipuită. O bolnavă de idealism. Tot realismul tăios ce-l am tremură în fața picăturilor ideatice, care se preling uneori pe buzele crăpate, vin și pleacă, lăsându-mă cu gustul lor puternic.

Urăsc salvatorii. Mai întâlnesc oameni care cred că am nevoie de ajutor și-n mărinimia lor se apucă de sfaturi și planuri. Stau și mă uit la ei. Mi se par patetici. Dau din mâini, se entuziasmează și-mi spun să nu-mi fie frică. Dar nu mă prăbușesc, nu mor ca să fiu salvată. Îi las să facă ce vor, căci mereu am iubit teatrul. Se sting luminile. Se face adunarea. Pe mine mă dezbracă și mă analizează minuțios. Pe o tablă cineva scrie plusuri și minusuri. Bate un clopot. Toți se duc la casele lor și-mi spun să nu mă mișc. Rămân așa ,,goală” citind, recitind plusurile și minusurile. Or eu sunt nebună, or ei sunt proști. Izbucnesc în râs. Au încurcat plusurile cu minusurile. Răsare dimineața. Se întorc toți somnoroși și mă întreabă dacă sunt pregătită să fiu salvată. Dau obosită din cap…că da, haideți odată, terminați mai repede. Crezând pesemne că sufăr mă strâng în brațe pe rând, lipindu-se de carnea mea tânără, de sânii mici și îmi trece prin gând dacă se gândesc să mă fută sau la cum să mă salveze. Izbucnesc într-un râs perfid și ei cred că mi-am pierdut mințile, că sunt fără salvare. Că m-am dus pe apa sâmbetei, pe toate zilele de luni până vineri inclusiv, plus duminica. Salvatorii sunt de obicei bărbați. Cu trupurile lor albe, parcă de făină și mințile băute prin vreo mahala, se proptesc de un pahar, ghicesc câteva unghiuri la mine și-mi spun că…sunt o minunată și că e păcat de mine. Îmi bagă iubirea de carne pe gât. Coboară pe gât la vale, printre sâni și între picioare. Aș simți mai abitir nimicul sau tăcerea. Văzând că nu au sorți de izbândă îmi spun că sunt un copil și salvarea e mai puțin pasională. Înțeleși așa ne descurcăm mai eficace. Începem să ținem la decor și ne adunăm de pe jos, aproape plângând, aproape nostalgici și roși. Trec zile și nopți amare de beție și țigări uitate între degete. Orașul capătă o alură de om nebun. Străzile îi sunt domoale. Anticariatul e un Rai de Iad. Suspină parcul. Jinduiește tăcerea după gălăgie. Se prăbușesc pilonii de cafea. Se încălzesc covrigii rămași de peste zi. Salvatorii devin melci. Mă îndrăgostesc pentru câteva clipe. Îmi trece și merg acasă. Mă consider salvată. Rămân fără plusuri și minusuri.

Dimineața se strecoară răpusă de noapte. Se rostogolește în cearșaf. Sunt la adăpost că nu mă mai salvează careva. Simt să fiu recunoscătoare și trimit slovă omului ce m-a adus pe drumul cel bun. Slova e mereu cam așa: ,,Dragă Salvatorule, uită-te spre Cer. Ți-a intrat în ochi? Te rog când mai vii să-mi aduci o bucată de Cer, rogu-te. Atunci o să fiu salvată pe deplin”.

Știu că am vorbit de Brahms, dar las aici o bucată de trăire din Tchaikowsky.  Și o bucată de tăcere de la Beethoven pe care să o ascult cu F. spunându-i că mai putem răzbi împreună, că suntem doi nenorociți ce vor reuși…

 

Anunțuri

6 gânduri despre “Jurnal de aproape 23

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s