Mărturisi (fragment)

Nu m-am putut salva. Îmi aminteam aleea lată, parcă ciobită și paznicul gras, cu o geacă albastră și groasă. Parcă era o namilă de om și când a tras porțile, râvna cu care a făcut-o mi-a dat de gândit. Simțeam că merg într-un loc din care nu voi mai ieși. Cred că locul se întindea pe un hectar. Poate că era mai mult sau mai puțin, dar atunci așa am crezut. Mi-am lipit capul de geam, căci asistenta cu ruj roșu mă incomoda. În pijamalele acelea mă simțeam rănit. În ea era atâta viață, iar eu, ei bine, nu știu ce dracu era cu mine. Totul era stingher, rece, străin și murdar, cenușiu. Parcă după ce s-au închis porțile s-au dus culorile, Soarele, aerul. Puțea ca dracu. Pășeam greu la brațul asistentei durdulii. Coapsele ei se ciocneau de piciorul meu și-mi dădeau un sentiment de scârbă. Nu știu de ce, dar îmi venea să-i fut un pumn în cap și să scap de ea. I-am spus că pot merge singur, dar mi-a răspuns că e mai bine așa. Nu știu de ce era mai bine. Am urcat niște scări. Am citit pe o plăcuță albastră ,,Acuți”. M-a primit o femeie în pantaloni negri, o bluză verde, trăgând din țigară. M-a privit curioasă, a zâmbit și s-a uitat la asistentă. Asta, care deja mi se părea o proastă fără margini, i-a spus sictirită că am devenit violent și nimeni nu înțelege de ce, căci sunt un om respectabil. De parcă oamenii respectabili sunt feriți de căcaturile vieții. Și apoi, nu eram neapărat respectabil, aveam niște relații și bani. Nu pricepeam nimic, dar mă liniștea gândul că, cu cât pricepi mai mult, cu atât vezi cât ești de prost. Mi-am relaxat mâinile. Spre mine venea un bărbat. M-a privit cu atâta scârbă, încât nu m-am putut abține să nu-i fut una. Apoi a urmat o încâlceală teribilă. Au mai venit vreo trei nebuni care mi-au ținut mâinile și picioarele. Capul mi s-a izbit de cimentul care mirosea a apă clocită. Femeia cu bluză verde, trăgea din țigară liniștită și se uita la mine. Pot să jur că îi plăceam. Le-a zis celorlalți să fie atenți, mi-au făcut o injecție și m-au așezat pe fotoliul jerpelit. Nu-mi mai simțeam capul. Nu știu ce dracu îmi dăduseră, dar îmi venea să râd, nu mă durea nimic și nu prea mă gândeam la ceva. Vedeam papucii asistentei durdulii și mi se păreau frumoși. Îmi doream și eu o pereche de papuci din ăia. M-am uitat la ceas. Era mult. Sau puțin. Nu recunoașteam cifrele, dar am conchis atunci că timpul a trecut repede. Nu-mi era frică. Numai câcăcioșilor care se tem că vor muri le e frică de trecerea timpului. Eu voiam papuci ca ai asistentei. Îmi plăceau buzele care țineau între ele țigara. Am privit-o pe femeia cu bluză verde în ochi (nu știu de ce dracu erau și ei verzi), apoi i-am privit gura, țigara din care ieșea fum. Femeie deșteaptă s-a prins, a scos pachetul, mi-a băgat o țigară între buze și a aprins-o. Cred că era Kent.  A lăsat-o acolo, să trag din ea, scoțându-o, din vreme-n vreme, scuturându-o elegant. Am rămas doar noi doi. Ochii ei verzi erau iscoditori.

-Îți amintești cum ai ajuns aici?

-Da, în linii mari. Mi-e așa somn. Nu trebuia să mă sedați, căci nu sunt vreun porc pe care plănuiți să-l faceți la proțap.

-De ce ai impresia asta? Îți vrem doar binele.

-Cred că putem trece peste clișeele din mapele de prezentare. Locul ăsta nu seamănă cu ceva în care ți se poate întâmpla bine.

-Te înșeli, aici mulți oameni ajung cu picioarele pe pământ.

-Unde dracu scrie că oamenii trebuie să fie cu picioarele pe pământ. Dumneata ești cu picioarele pe pământ? Șovăiești, eram sigur. A făcut Dumnezeu toate după felul lor, numai pe mine m-a croit anapoda. Cine știe? Poate că nu a mai avut chef și de mine?

-Nu putem arunca în cârca lui Dumnezeu chiar totul. Uneori ține de noi.

-Aș mai sta la această fascinantă discuție, pe care aș fi vrut să o port la un pahar de băutură, dar aproape că mă dor și coaiele. Ce dracu mi-ați dat? Pot merge în camera mea de tortură?

Femeia cu ochi și bluză verzi m-a privit dezamăgită, dar ce vină aveam eu că eram terminat? Mă simțeam futut de la injecția aia. A venit din nou animalul pe care îl lovisem. De data aceasta m-am lăsat luat în brațe aproape. Visam la un pat. Un pat oricum, numai să mă întind și să dorm. Am intrat într-o cameră cu patru paturi. Mirosea a fecale.  Erau trei bărbați cu pijamale murdare. Unul se scăpase pe el. Unul de vreo 50 de ani se dădea cu capul de perete și râdea. Mi s-a părut frumos. Aproape că-mi dădeau lacrimile. Asistentul care mă adusese, m-a lăsat pe mine și s-a dus la bărbatul care se lovea cu capul de perete. I l-a luat în mâini și l-a lovit atât de tare, încât am crezut că o să-i curgă creierul pe pereți. Săracul om dezorientat s-a uitat la noi toți și s-a așezat pe pat plângând. Nu am mai rezistat și m-am luat la bătaie cu ordinarul de asistent. Pentru câteva momente a fost o încâlceală de nedescris. M-am trezit legat și cu o nouă injecție. Am crezut că dacă-mi mai fac o injecție o să mă duc dracului. Cred că am adormit. Când m-am trezit, am început să țip. Uitasem pentru câteva clipe ce mi se întâmplase și văzându-mă legat o frică fără seamăn mă cuprinsese. Pentru că făceam tărăboi, mi-au strâns curelele și mai tare, deși eram doar speriat. Nu voiam să omor pe nimeni. Voiam doar să scap. Voiam să merg acasă. Eram aidoma unui copil. Dacă ar fi trăit mama mă gândeam…ea ar fi venit după mine. Apoi, mi-am amintit ușor-ușor unde mă aflam și m-am liniștit. Mi-am dat seama că doar așa pot ieși de acolo. Și voiam să mă răzbun. Mi-am amintit de Gelu și Otilia și o altă frică m-a cuprins. Dacă și ei m-au uitat. Dacă nu va veni nimeni după mine. Eu cel care voiam să fiu singur…și nu aveam nevoie de nimeni, îmi țineam lacrimile în ochi, gândindu-mă că voi putrezi în spitalul ăla. Pe la amiază ni s-a adus o ciorbă dezgustătoare. Personalul spitalului își prăjise niște pulpe, iar nouă ne dăduse o zeamă cu câțiva tăiței. Asistentul acela îngâmfat ne privea cu atâta scârbă, încât îmi imaginam că scuipa în fiecare castron și acum era satisfăcut. După ce mi-au dat să înghit câteva pastile mi-au spus să merg la doamna doctor.

Am intrat. Femeia cu ochi și bluză verzi, era îmbrăcată într-o cămașă albă, cu decolteu. Avea țâțe mici și trăgea din țigară.

-De ce se lovesc oamenii aici? Parcă era un loc unde se vindecă, am întrebat-o eu stând în picioare.

-Nu ai autoritatea să puneți la îndoială metodele noastre și apoi, ai mintea tulbure. Nu știu ce ai văzut, dar personalul nostru calificat își face datoria așa cum trebuie.

-V-am mai spus să trecem un pic de ceea ce spuneți în fața mediei și când vin controalele de la minister. Am văzut destule. Sunt oameni scăpați pe ei, pe care nu îi schimbă nimeni. Îi lăsați așa să doarmă în propriul căcat, iar dacă devin anxioși le mai dați și bătaie.

-Înțeleg că ești tulburat și vrei să mergi acasă, dar trebuie să ai răbdare.

-Nu sunt deloc tulburat. Vreau să dau un telefon acasă.

-În condiția ta nu ai voie să folosești telefonul.

M-am uitat la ea prostit și mi-am dat seama că greșisem. Gelu a încercat timp de trei zile să mă viziteze. În zadar. Mi-a povestit că i se spunea că sunt violent și periculos, că viața i-ar fi în pericol dacă m-ar vedea. În timp ce el și Otilia încercau să mă vadă și-și pierdeau speranța că voi mai fi vreodată un om normal, eu m-am resemnat. Știam că tipa cu ochi și bluză verzi o curvă terminată. Că, dincolo de nebuni, în spitalul ăsta personalul era compus din animale și proști. Am zăcut în pat. Nici măcar nu am mai vorbit. Auzeam lovituri adesea, dar îmi stăpâneam cumpătul. Ca să pot face ceva cu adevărat, trebuie să ies de aici. Altfel, m-aș fi bătut toată viața cu namilele de aici și aș fi crăpat de inimă rea.

Era duminică. În general, duminica se primeau cele mai multe vizite. Personalul era mieros și zâmbea. Unii bolnavi au fost schimbați. Gelu mi s-a părut bătrân. Otilia și-a ascuns chipul în palme. Plângea. Eu zâmbeam.

-Ești bine….spune-mi…spune-mi, îndruga Otilia mângâindu-mi chipul.

-Da, da. Gelu, trebuie să mă scoți de aici. Vreau alt medic. Aici se bat oamenii. Îmi dau pastile inutil, căci sunt conștient și nici nu sunt nebun.

M-au privit amândoi cu spaimă și au înțeles. Otilia m-a ținut în brațe. La câteva săptâmâni o așteptam pe femeia cu ochi și bluză verzi în sala de judecată. Recunosc, îmi plăcea femeia aceasta, deși era o stricată. Nimic nu mai era de înțeles. Trebuie să plătească pentru îngâmfarea ei, iar eu trebuie să îl salvez pe bărbatul care, cât timp am fost închis, a stat pe marginea patului meu și, la rugămințile mele, nu s-a mai lovit cu capul de zid.

Anunțuri

4 gânduri despre “Mărturisi (fragment)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s