Teatru în stomac (II, 2016)

Mă întreb câteodată dacă are vreun rost; eu și toate cele cărora le-am dat cândva unul. Cine să știe dacă în această viață sfruntată, câștigată după atâtea lupte inconștiente, pierderi ce se mai simt în melancolii apatice, eu voi îndeplini vreun scop, oricât de puțin însemnat în viața mea. Nu am dorințe absurde de a însemna ceva anume pentru un om; nu caut să mă știe sau să mă iubească cineva. Dar eu? Când spun ,,eu” aproape că mă doare gura de teamă că nu mă știu, nu mă am și nu mă voi vedea vreodată. Așa cum sunt în acel moment, fără să port cu mine cadavrele timpului, lumii cu ifosele ei, societății mai mizerabile pe zi ce trece. Există vreun răspuns anume în toată zbaterea mea? Ce să mai vreau după ce mi se pare că am trăit tot ce se putea și că nu va mai exista nimic care să-mi facă firea să murmure de emoție și teamă? Așa pățesc toți morții aparenți? Sunt ca niște șoareci plictisiți? Așa pățesc oamenii mari învinși de iubire? Simt că nu vor mai putea iubi vreodată? Rămân niște copii fără loc în trupuri mari, cu hainele căzând aiurea și  ochii plini de nopți nedormite? Fără bucurii și tristeți noi, mă simt închis într-o pâclă de refuz la adresa mea, doar pentru un om căruia am vrut să-i dau totul. Nu am știut că oamenii iau bucuroși orice se poate din tine și nu dau nimic înapoi, iar tu rămâi cu brațele pline de amintiri și ești judecat aspru că nu știi ce să faci cu ele. Ce ai putea să faci cu niște amintiri? Care lege a acestei lumi ți-ar putea spune ce să faci cu ceea ce te doare?

Am rămas un simplu egoist. Mizerabil și sărac.  Când mă dezbrac seara să mă pun în pat, în camera mea mizerabilă, care seamănă cu o cușcă, cel mult o celulă, îmi vine să strig în golul acela tăcut. Să audă și pereții murdari ceva, să simtă și ușa o oarecare urmă de viață. Când vine propietara să-mi ceară banii de chirie și se uită adânc în ochii mei fugiți cumva în orbite, îmi vine să mă ascund. Mă fâsticesc în fața ei cu părul murdar și aproape aș lua-o în brațe, să-i spun plângând să mă ajute să ies afară, în plin aer și Soare, printre oameni, să-mi treacă boala aceasta de dor și neajuns. Nu fac decât să scormonesc prin buzunare, să scot banii boțiți, să-i întind cu mâna plină de oase și să închid repede ușa, de parcă mi-ar fi frică de niște demoni pe care i-a adus cu ea, să mă sfâșie. Îmi pun ibricul pe aragaz. Torn apă cu lingura doar ca să am ceva de făcut. Operațiunea durează mult și apa fierbe pe bucăți, lingură cu lingură, până ceaiul iese în straturi, cu rânduri mai fierte decât altele. Mă uit la stradă și mi se pare că e veninoasă. Îmi vine să plâng când zăresc câte un copil, căci aș vrea să mai fiu și eu un țânc fără vise și sfârșeli. Cât timp plâng ceaiul în straturi mai fierte și mai crude se răcește. Un soi de mândrie mă cuprinde când mă gândesc la tristețea mea. Oricine mi-ar spune că n-am pățit nimic mai mult decât un om obișnuit, dar eu simt că am dus greul tuturor oamenilor în același timp, că m-a răvășit prea iute, iar eu nu am știut să spun nu.

Astăzi dimineață, când nu era nimeni pe drum, m-am încumetat să ies și să dansez în ploaia rece. Aveam singurele haine ce le pot îmbrăca, vechi și roase și mă simțeam bogat, sătul și fericit. Orașul stătea tot sub tălpile mele. Ale unui blestemat. Și, poate vă voi părea nebun, m-am simțit frumos călcând tot orașul în picioare. Am apăsat cât de tare am putut, încât să-l doară. Când m-am întors acasă am văzut că am boțit toată lumea și mi-au curs lacrimi de fericire în găurile din obraji. Nu știu de când zac sau dacă mai are vreun rost totul, dar îmi place să dansez în preajma dimineții și să nu mai simt nimic. Să nu mă mai știu.

1

Anunțuri

10 gânduri despre “Teatru în stomac (II, 2016)

      1. bluenightmareblue zice:

        Te rog … Tu n-ai ce sau de ce a mulţumi cuiva , pentru ceea ce eşti , şi mai ales pentru ce şi cât de enervant 😆 eşti de înzestrată . Poate doar părinţilor tăi , şi (eventual) Celui de Sus . În rest … noi muritorii de rând , nu facem decât să ne prelungim agonia citindu-te deplin (atât cât ne e permis şi cât putem fiecare înţelege) .

        Aşadar , eu mulţumesc !

      2. samewhiteblue zice:

        Este o părere prea înaltă despre mine; căci eu sunt, în fond, o nenorocită. Un soi de hibrid cu atât haos în ea. Trebuie să mă lași să-ți mulțumesc eu…pentru tot, căci, rândurile scrise și citite sunt uneori mai valoroase decât cele ținute ascunse. Și eu multe le țin ascunse, poate pentru că le consider ordinare. Și dacă totuși nu-ți pot mulțumi :P, măcar lasă-mă să îți doresc o zi edenică!

  1. nostrastella zice:

    Hulpavă de felul meu atunci când e vorba de cuvinte , ţi-am făcut ferfenită blogul . Atât cât a mai rămas din el ( GIZĂS , ce ciudă’mi e !) . (încă’mi mai dau clopote-n cap !!! ‘zda mă-sii de treabă. Scuze )
    Ţţ ţ … Ce naiba să-ţi spun ? acu după ce m-ai fericit maxim cu rândurile tale … şi după ce mi-am recuperat ochii bouleni , paraşutaţi_ţeapă (fără paraşută , dăăă !) în barba fleoşcă , catapultată instant la ouşoarele piciorelor chircite de atâta emoţie !

    Prima şi prima dată mi-a venit în minte asta :

    … şi sunt convinsă 100% , că totul va fi bine , iar soarele ascuns în cenuşiul tău albastru , se va iţi până la urmă . Să mor io dacă nu . 😆

    Ş’apoi m-am gândit că … Dar mai vorbim . Cred .
    Seninul să te zăpăcească .
    În toate .
    Pa .

    1. samewhiteblue zice:

      Hulpavă îmi amintește atât de bine de mine. Un fel de mine moartă și vie în contratimp. Poate am să strâng tot ceea ce-am scris în niște coperți; și să mor după aceea.
      Indiferent cum voi fi, rămân albastră. Mi-ai adus bucurie cu rândurile tale.
      Și pentru asta nu am cum să te răsplătesc. Poate cu texte viitoare care să-ți placă. Lasă-mă să te murdăresc puțin (alege locul) cu albastru!

      1. nostrastella zice:

        Ha ha … good idea !

        Aia cu cu coperţile . Deşi , după astrograma … blogheristică – şi dacă vei stărui în fixaţia ta cu încorsetarea cuvintelor între două bucăţi de carton înainte de moarte – apăi mai va . Am/avem oareşce de aşteptat . Muuuuuult şi bine . Nu mă-ntreba de unde naiba ştiu . Ştiu şi gata . Intuiţie de fată mare , btw (da’ nu în sensul ăla … visat de toţi conchistadorii[?] cu puţă mică !) . Şi crede-mă pe cuvânt : va fi bine ! Pe scurt , cică , mulţi ani whiteblue întregi şi fericiţi , ici colo câţiva so so , şi mno … inevitabil 1 sau 2 (adunaţi de-alungul şi de-a latul vieţii ) mai … răhăţei şi cretinei ! Poţi cere mai mult ? Nu .

        So . Rămâi albastră şi murdăreşte-mă albastru cât doreşti . Că nu mi’o fi nici mie viaţa prea … ori întotdeauna senină . Da’ inima şi sufletul mi’s şi vor rămâne ZEN ‘ftui ceapa ei de viaţă ! Because … nu şt’u cum am făcut , da’ am ieşit de mult timp din coada ce-aştepta cuminte , la … câh ! Şi de-atunci mi’e bine .

        Vei reuşi şi tu , sunt convinsă !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s