Pe buza prăpastiei

Anul trecut, astăzi era ziua mea. Destinul îmi dă, o dată la patru ani, o zi în plus, iar acest lucru se simte ca și cum aș fi…nemuritoare 🙂 Mâine voi îmbrăca, așa cum fac mereu, o rochie neagră, voi alege cele mai înalte tocuri și cel mai roșu ruj, savurând așezat vinul. Mai roșu decât rujul, mai înalt decât tocurile și mai negru decât rochia. Va avea gust de sânge.

În ultima mea zi de 22 de ani…credeam că voi scrie, dar vreau doar să recitesc rânduri scrise cu ceva vreme-n urmă.


 

Las uitării chemarea mea și tot sufletul stăvilit în chin, toate încercările și izbânzile pe care nu le-m simțit nici eu. Și mă duc ca un gând sărac ce nu a sclipit nici în adâncurile călcâielor, ce nu a pășit pe trotuare, ci pe piepturi supte de morți și iluzii. Las tot ce nu am avut în locurile pe care nu le-am stăpânit nici măcar cu gândul, celor pe care nu i-am întâlnit și celor cărora le-am intrat în carne. Las preșurile mele murdare, pernele mai sărate decât marea, colțurile pline de păianjeni și rândurile scrise trecutului. Iar clipei ce vine îi dăruiesc un sărut melancolic de frunze ce le-am iubit când au crescut, le-am stăpânit cu dragoste când s-au uscat și m-a durut să le văd putrezind. Las toată Iubirea mea Iubirii și-o rog cu stăruință să nu mă uite oriunde aș fi, să mă călăuzească părintește chiar dacă i-am greșit cu voie sau fără de ea, să mă lase să o sorb nebun ca pe cea mai cruntă beție. Nu în crâșmele frumoase sau dimpotrivă de pe bulevard, nici pitite după dosul orașului, ci în patul meu murdar în care am petrecut atâtea momente de dezgust și luptă, încât am scris o istorie cu sânge din cerneală, căci pe-al meu l-am pierdut. Mai rog lumea să mă lase să o privesc ultima ca și întâia oară, până să-mi spargă ca un obuz retina și toate cioburile ei să-mi intre-n minte. O implor să-mi coboare și-n inimă, acolo unde, haină și nehotărâtă nu a vrut să vină, căci eram prea mic și prea sărac pentru frumusețea ei. Și sper să nu o deranjez cu o asemenea rugăminte, tocmai eu, nebunul țicnit din peștera lui cu lacrimi și morți organice aruncate pe masă. În locul pâinii și-al gemului cu mucegai, ce nu mi-a plăcut nici atunci când era prospăt. De-ar fi trăit tata mi-ar fi spus că sunt boem și că de asta fac nazuri. Dar bine de el că nu a trăit să mă vadă cu coatele sufletului rupte, în ploaie și singur, cu tot Cerul și Soarele deasupra capului, prigonit de prieteni. Prietenilor ce nu i-am avut, sau dimpotrivă și eu nici nu am știut în sălbăticia mea vreau să le mulțumesc că nu mi-au dat otravă de câte ori aș fi cerut, căci aș fi fost în stare să mor de dinainte de Dumnezeu și să nu mă mai târâsc cu ce-ar fi trebuit să fiu în minte, schilod cu ceea ce sunt. Iubirilor mele, falnicelor mele Iubiri le sărut mâinile întregi cu tăgadă, și piepturile pline, și coapsele…și ce-aș mai coborî și urca, domnilor, înspre inimă să o sărut cu patimă și să o îngrămădesc în mine, dar nu-mi permit a fi obscen și acum, în ultima oară. Le mai dau toate florile de pe lume, chiar și de la căpătâiul morților, și pline de ceară ca să acopăr toate gesturile ce-aș fi putut să le deșlușesc în sluțenia mea de om hain și rece. Le mai dau tot trupul meu de odinioară, puternic și frumos, ce le-ar fi putut iubi pătimaș, și inima tânără ce le-ar fi suportat rănile. Iar pe mine, cel de acum, îl dau doar lui Dumnezeu de m-o mai vrea după ce l-am urât aprig și l-am alungat din chilia-mi sărăcăcioasă. Las tuturor pașilor putința de a se trezi și a merge pe urmele tălpilor ce le-au născut, tuturor celor care or să se întâmple să-și găsească făptașul și Pământul să geamă de Iubire. M-aș mai lua de vânt și de ploaie, de stele și noroi. M-aș lua de toate în drumul meu, căci tare nu aș vrea să plec acum când le văd pe toate și le simt ca un nebun. M-aș lua și de tine și aș dansa ca un prostovan fără papuci și fără cadența pașilor pierduți. M-aș lua și de inima ta și aș iubi-o cum numai eu aș fi putut să o fac, chiar și de sufletul tău și i-aș agăța rouă în sânge. Mi-ar fi frică să nu te iubesc atât de mult încât să îți îngroș sângele cu cuvinte și să nu mai curgă prin tine ca într-un spectacol de lumină. M-aș lua și de prostia ta, căci nu mă vezi tocmai pe mine ce te iubesc atât de mult. Aș, prostii. Nu ți-aș spune asta, căci eu nu știu dacă tu vrei mult sau puțin. Oare tu vrei? Te-aș călca și pe picioare de m-ai lăsa, pe rochia ta lungă și albă, doar să-ți amintești când o să te doară, de bărbatul bătrân și copil ce tremura ținându-te de mijloc și se împiedica de vise. Ți-aș săruta obrajii așa cum ceilalți au făcut-o adesea închinzând ochii și uitând de atâtea alte buze ce au trecut peste tine. Mi-aș închipui că te sărut eu întâia oară și ultima și apoi tu vei muri de parcă nici nu ai fi fost vreodată. Sau invers. Mai bine să mor eu, căci nu aș vrea să suferi în vreun fel. Nici chiar de dorul meu sau al altuia oricât de bun și frumos s-ar dovedi. Așa m-aș lua de tine într-o zi să-ți spun cât te iubesc. Și-aș alerga zile întregi până la tine sau până la tălpile tale, și dacă totuși nu mă lași, măcar până-n amintirile ce vrei să le arunci. Măcar să mă arunci o dată și pe mine. Căci de cules nu ai mai vrut. Și cum îmi mai spuneai că ai să vii. Și cum te mai credeam. Dar nu-i nimic. Să nu îți ceri vreodată tu iertare, căci pentru mine ești fără de păcat și sfântă și așa ai să rămâi. Și ți-aș lăsa ceva înafara blestematei mele Iubiri. Ah, da. Toate inelele ce-mi venea să ți le cumpăr când nu mai aveam nici bani de pâine și nici pentru speranță. Toate plimbările în care te voiam alături și tu fugeai de mine, toate nopțile de dragoste în care am fost și eu și tu, căci nu ai fi vrut să vii. Ai fi venit?

Cât de caraghios ți s-o părea un bătrân suferind de o Iubire neîmplinită. Și o să citești fir-ai tu să fii și nici nu o să știi că ție ți se strigă și ți se cere măcar un rând. Un rând la mii și mii de alte rânduri pătimașe, pătate și chinuitoare. Dar poate că-i mai bine că nu-mi vii și n-ai să-mi scrii. Căci dacă m-ai iubi eu nu aș mai putea muri vreodată. Și unde ai mai văzut tu, draga mea, om să nu moară?

Las ultima mea strigare să fie…Iubesc, iubesc și-am să mor de asta!

 

 

Anunțuri

4 gânduri despre “Pe buza prăpastiei

  1. Oana says:

    Mâine n-o să-ți scriu. N-o să-ți spun: La mulți aaaaani! N-o să-ți flutur floricele-mărgăritar culese de pe mormântul de ieri al sufletului meu.
    Dar astăzi îți sărut inima aceea a ta, pe care ți-ai rănit-o atât de tare și de des și pe care ți-a vindecat-o Cineva, chiar și când tu te-ai făcut că plouă. Pentru că, da, chiar ploua!

    1. samewhiteblue says:

      Oana, e atât de bine la adăpostul dragului tău când mă înțelegi uneori mai bine decât o fac eu. Inima mea îți ia sărutul și merge călăuzită de el. Nu am cuvinte să-ți mulțumesc că ești și te știu, mă rog doar ca această primăvară să-mi înjumătățească zâmbetul și să ți-l dea și ție. Aș împărți oricând zâmbetul meu (dacă-l voi avea) cu tine. Să nu uiți nici de acum că sunt aici…când ai nevoie, lasă-mă să (te) știu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s